Drive safely!

Unul dintre lucrurile pe care le-am făcut târziu în viață a fost să conduc mașina. Mi-am luat carnetul de șofer la douăzeci de ani, nu știu exact câți, cred că 24, pentru că îmi aduc aminte că lucram la turc pe vremea când făceam școala de șoferi, iar asta a fost chiar înainte de a mă mărita. Școala de șoferi am făcut-o cu Mărăscu, un om înalt de care îmi aduc aminte și acum cu plăcere. Una dintre chestiile lui favorite era să ne spună: „Vezi bicicliștii ăia de pe margine? Ăia nu sunt popice, deci trebuie sa semnalizezi când treci pe lângă ei!”.
N-am avut nicio traumă cu condusul, doamne ajută că n-am nimerit niciun polițist cu exces de zel la examen, exceptând, desigur, trauma majoră că am învățat să conduc și am dat examenul pe o Dacia 1300, de te durea piciorul până schimbai vitezele.

Trece vremea și ajungem in Guadalajara, care are transport in comun echivalent cu zero, practic, unde fără mașină nu exiști. Am avut mare noroc că atunci când am ajuns in Guadalajara Uber era la începuturi, dar era, deci deplasarea dintr-o parte în alta a fost parfum imediat cum am ajuns, când Sorin n-avea încă mașina de la Flex și trebuia să ne ducem cumva copiii la școală, în prima lună. După care ne-am luat mașină. Prima mașină ne-am luat-o la 40 și de ani. 😁 N-am avut nevoie, sistemul de transport public în Hong Kong este unul dinte cele mai bune din lume iar în Shanghai aveam microbuz care ne ducea la uzină, pe noi și pe alții că noi, expati.

Așa am ajuns la 40 și de ani să mă reinventez și să învăț să conduc, după douăzeci de ani în care am condus de maxim zece ori. Again, n-am avut nevoie, Sorin a condus tot timpul, why bother?! Și asta pentru că are multe business trips și e păcat să zacă mașinuța în curte și eu să mă stresez cu Uber dimineața devreme. Așa că de vreo două săptămâni am condus în weekend și, azi pentru prima dată, singură cu copiii (Sorin e in Boston deja) pana la biserică (a complexului unde locuim) și înapoi.

Proud of myself! Means a lot to me! Tremur toată când mă dau jos de la volan, însă Sorin are dreptate când zice că pentru mine condusul acum este ca și rides de la Legoland: scary, tremuri tot, de la adrenaline kick, dar abia aștepți să te dai din nou. N-o să mă mai țină mult, așa că mă bucur cât mai pot de cocktailul hormonal😁. Să-mi țineți pumnii!

Reclame

The world in 50 years

„Totul va fi ciudat și soarele va fi ciudat. Voi vrea să fiu în România. Și cerul va fi ciudat, va fi portocaliu și albastru și roșu, norii or sa fie ciudați, poate majoritatea peștilor vor fi morți, și toate animalele și toți elefanții și leii, și câinii și pisicile și toți peștii vor fi morți. Ei, nu, câțiva câini vor fi vii în România și va fi ciudat și murdar și frumos”. [Nu știu dacă exact asta a scris la sfârșit, abia aștept să se întoarcă sa recitesc, atâta vad acum in poză și atât îmi amintesc de ieri, că asta era ideea]

Aproximativ așa sună compunerea Anei, a scris-o ieri la ora de Literatură. Au avut ca temă „Lumea în 50 de ani”, iar pe Ana o lasă să facă asta în engleză, deși ora de Literatură e in spaniolă. Ieri și-a uitat caietul acasă și i-a dat profesorul tema de casă să transcrie compunerea în caietul de Literatură, așa am ajuns eu să citesc compunerea, altfel nu verific caietele. Ca o paranteză, eu am învățat-o să dea vina pe mine când se întâmplă din astea, să uite ceva acasă, să îi zică profesorului că eu am uitat sa îl pun în geantă, pentru că nu mi se pare o ideea bună asta că „pedeapsa” ca temă de casă îi responsabilizează, din contră. But I will let this one slide, I choose my battles carefully că îmi place școala. Profesorul de Lite, cum prescurtează ei, e bun, are unele scăpări pe partea de disciplină, de exemplu dacă întârzie copiii mult la ora lui, dimineața, nu îi mai lasă să intre la oră (și înțeleg de ce face), așa că elevii stau o oră prin frig, ceea ce nu mi se pare ok pentru copiii cu vârste mici, pentru că ora la care ajung nu depinde de ei, depinde de trafic, cât de târziu pleacă părinții de acasă, din astea. Poate la vârste mai mari merge, în ideea să îi responsabilizezi, dar la vârsta la care sunt aduși de părinți nu e ok, practic sunt pedepsiți pentru ceva asupra căruia ei nu au niciun control, trecând peste faptul că pedeapsa în sine ca metodă este demodată și ineficientă. Anyway, îl înțeleg, o face probabil mai mult pentru a nu deranja clasa întârziații. Prilej cu care, în discuție, pentru că le-am explicat punctul meu de vedere asupra situației, Alex și-a exprimat voalat dorința de a întârzia la ora de Lite 😁.

Revenind, m-a marcat textul Anei și nu înțelegeam de unde are viziunea asta apocaliptică, încercam să înțeleg. S-a uitat foarte senină la mine și mi-a spus simplu: „Dar tu nu o să mai fii în viața atunci”. Și atunci am înțeles. Am vorbit mult despre moarte și cum va fi când o să fie, pentru că m-au întrebat amândoi în repetate rânduri și subiectul s-a discutat și rediscutat în detaliu. Ana a descris lumea în care eu nu voi mai fi, prin ochii ei. O lume ciudată.

N-o să ne poată nimeni și nimic sa ne pregătească pentru momentele în care viața își va urma cursul firesc, când părinții nu vor mai fi. Involuntar Ana a descris în cuvinte puține cum vad eu tot procesul asta de „grieving”, cu ceruri portocalii și totul ciudat în jurul tău, și totuși îți găsești puterea sa mergi mai departe, să vezi frumosul și firescul din viață.

I-am spus că cel mai probabil o să fiu în viață, ea va avea 59 de ani și eu 92. Și că, deși acum i se pare imposibil, există viață și bucurie și frumos după ce eu nu voi mai fi. Dar ea simte asta, în subconștient.

„Ei, nu, câțiva câini vor fi vii în România și va fi ciudat și murdar și frumos”.

Desenul nu știu ce reprezintă, o întreb azi când vine.

Fishy, fishy

Vorbesc cu maică-mea de dimineață și-mi zice că mâine se duc în port să lase un peste. Eu citesc inițial „să luăm” un pește, în loc de „să lăsăm”, bineînțeles că sună mai logic in context. După care o sun și maică-mea îmi zice că au luat trei pești ieri, pe doi dintre ei i-au servit deja, iar ăsta al treilea, cât o riglă (zice maică-mea), a început să sară când să-l curețe de solzi. L-au scos pe terasă, n-a înghețat, așa că îl duc mâine în port să-i dea drumul in Dunăre.

Ai mei, suflete milostive… eu nu m-aș complica. Mi-am adus aminte de o fază similară, am fost cu Sorin acum câțiva ani buni, în Piața 700 unde era pe vremea aia o pescărie faină, în Timișoara. Am cumpărat un somn, mare, frumos. Așteptam firobusul în stație, era cald, peștele a început să se zbată, ne-a căzut pe asfalt, a fost o fază ca-n filmele cu proști, sărea peștele de colo colo prin stație și noi după el. Cu greu l-am pus înapoi în plasă, iar acasă nu-mi aduc aminte cum i-am dat de căpătâi, cred că eu l-am omorât cumva, i-am dat cu cuțitul în cap 😁. Era pe vremea când nu apăruseră smartphones, ar fi fost fain sa fi imortalizat momentul. De atunci nu-mi mai trebuie pește ATÂT de proaspăt.

Și mai am multe faze cu pești, de prin Shanghai, când am fost invitați la un restaurant japonez cu echipa de BUMs și ne-au adus nouă, oaspeți de onoare, capul peștelui, crud. Sau când am fost cu Jackie și echipa de buyers tot la un restaurant japonez în care în meniu erau la loc de cinste „drunken prawns”, adică prawns serviți vii, înecați în ceva supă. De vis!

Let’s make this a habit

Se zice că dacă faci un lucru în fiecare zi pentru treizeci de zile consecutive, acel lucru devine obicei. Mi-am propus să scriu in fiecare zi, cât de puțin, sa vedem ce iese. Sper că nu ochii 😁. Tot de pe telefon scriu, mi se pare cea mai rapidă formă, până acum. Nu știu ce faceți voi cu informația asta, but there, I’ve said it.

De dimineață mi s-a întâmplat ceva drăguț, după o noapte în care mi-am făcut iarăși trasee în cap, de dus copiii la școală cu masina. Ana oricumde-abia așteaptă, în fiecare dimineață mă întreabă dacă mergem cu mașina, pentru că i-a plăcut in weekend când am condus eu până la Superama și înapoi (am condus suuuuper atent, încet, iar lor le place la viteză mică că pot admira liniștiți peisajul). Spre dezamăgirea ei, am găsit și azi Uber, mai ieftin chiar decât ieri, deși eram pornită să refuz orice surcharge și să mă urc in mașină și să conduc măcar până la Superama, dacă nu până la școală. Dar azi a fost o ofertă greu de refuzat, că n-a fost surcharge. A venit un domn drăguț, care din vorbă în vorbă mi-a zis că era în zonă deoarece o duce pe fiica lui de douăzeci și doi de ani la facultate. Tare de treabă, așa că am aranjat să vină sa ne ia și mâine și săptămâna viitoare, când e Sorin in Boston. Am avut un noroc chior, ca sa zic așa. Și, ca o paranteză, observ pentru a nu știu câta oară că dacă sunt ok cu „worst case scenario” universul parcă lucrează cu mine. Am scăpat așadar de un stres cu uberul dimineața, mai ales că Sorin o să tot fie plecat zilele astea, dar arta nu înseamnă ca îmi abandonez planul: mi-am propus să conduc cât mai des în weekend, este păcat de mașinuța asta bună să nu profit de ea, e o plăcere să o conduci, pur și simplu.

Mai am un pic și termin „Blueprint”, e o carte super interesantă, despre influența materialului genetic asupra noastră, a oamenilor. Eu o am in format audio, pentru că am abonament lunar la Audible si primesc in fiecare luna câte un credit. Pe scurt, suntem afectați în proporție de 50% de materialul genetic, nimic nu influențează mai mult decât genele ce le moștenim de la părinții noștri. Nici macar școala sau mediul în care creștem nu ne influențează atât. Se vorbește mult in carte despre „nature versus nurture”, iar studiile arată că natura conduce detașat când vine vorba de influența pe care o are asupra noastră.

O altă idee foarte interesanta pentru mine a fost că pe măsură ce înaintăm în vârstă suntem și mai mult afectați de materialul genetic, adică este acum dovedit științific că pe măsură ce îmbătrânim devenim tot mai mult copiii părinților noștri, asemănându-ne din ce in ce mai mult cu aceștia. Abia aștept să văd ce mai zice, Robert Plomin este expert in domeniul ăsta.

De azi copiii încep orele de șah că materie extracuriculară, până acum au avut-o ca materie opțională în trimestrul trecut, și fiindcă sunt amândoi pasionați, mi-au cerut să participe, în locul artelor marțiale, pe care le vor avea acum doar joia. O să scriu mai multe despre școala copiilor, când am timp și dispoziție, s-a dovedit a fi cea mai buna decizie pe care am luat-o în ultimul timp, asta de a schimba școlile, de a alege o școala outside the system.

Las o poză de ieri, de la noi, să contrabalanseze pozele cu copaci înghețați din România pe care i-am văzut pe Facebook în ultima vreme.

Hola, holaaa 😁

Buenos días, hermanos y hermanas.

Vreau sa va dau gata cu spaniola mea, but of course. N-am mai scris de… doi ani, mas o menos. S-au întâmplat multe în anii ăștia, cu bune și mai puțin bune, dar sănătoși suntem cu toții iși asta contează cel mai mult.

Mi-am instalat WordPress pe telefon, mi-e mult mai ușor să scriu de pe telefon, pentru că ajung mai rar la PC, pe când telefonul mi-e practic lipit de mână non stop. So here I am.

Sunt singură cu copiii până miercuri seara, așa că trebuie să îi duc și să îi aduc de la școlile înalte, slujbă care era a lui Sorin. N-ar fi prea mare deranjul, daca ar veni Uberul regulat in creierii dimineții la noi la țară. Dar vine tot timpul. Așa că am contingency plan, B 😁, dacă nu găsesc Uber, să conduc eu până în vârf de deal unde vin mașinile în creierii dimineții (7.20am). Doar că eu in zece ani am condus cât să număr pe degetele de la o mână. Noroc cu mașinuța bună și nouă și frumoasă, zâna noastră, că nu trebuie să mă strofoc prea tare, că merge brici. Dacă n-aș fi așa de speriată de bombe ar fi și mai bine. Oh, well. It is what it is. Azi de dimineață am găsit Uber, un pic mai scump, dar rezonabil.

Mi-am propus să conduc mai mult anul ăsta, să mă obișnuiesc cu mașinuța. Plus că Sorin tot călătorește în perioada asta, duminică de exemplu pleacă o săptămână în Boston iar în martie o săptămână în Penanag. This will be fun!😁

Till next time, adiós, amigos!

Eh, si? Cum e? Va place?

Prima saptamana in Guadalajara. Ma rog, nu chiar o saptamana, primele zile. E frumos, e cald, e bine. Ne revenim incet, incet, dupa cele mai mult de 24 de ore pe avioane. A fost una dintre cele mai lungi calatorii, am avut escala in San Francisco si in Huston. Dar am ajuns, sanatosi, voiosi, voinici. Un pic mai usori (ne-au pierdul United una dintre cele opt genti mari).

Diferenta de fus orar am rezolvat-o in cam doua zile. Noi nu avem probleme majore cu jetlag-ul, asa ca de ieri, de luni seara, putem spune ca suntem pe fus orar de Guadalajara. Complet. Copiii se culca la maxim 8 si se trezesc la 6-7. Ceea ce nu e rau, avand in vedere ca joi noaptea aterizam. Eu ma mai trezesc o data pe noapte, dar imi pun cate o carte pe audible si se rezolva, adorm in maxim 30 minute.

Ma simt ca acum mai bine de zece ani, cand aterizam pentru prima data in Shanghai. Totul,  dar absolut totul este o mare noutate: oameni, mancare, clima, tot. Suntem oameni cu mintea deschisa, altfel imi dau seama ce impact ar avea o asemenea schimbare asupra tuturor. Copiii sunt si ei foarte ok din punctul asta de vedere, probabil calatoriile astea atata vreme isi spun cuvantul, sunt foarte adaptabili si super ok cu schimbarea. Ei sunt fericiti ca sunt cu noi, pentru ei totul este o vacanta continua. Mai ales ca nu s-au dus la scoala de aproape o luna :D. Trai pe vatrai.

Vremea este superba. De cand am venit in Guadaajara, sigurii nori i-am vazut in prima seara, la apus. Norisori roz, in ton cu starea noastra sufleteasca. Altfel, cer albastru, soare orbitor si aer uscat. Uscaciune mare, mare, inca ne acomodam cu ea, noi venind din Hong Kongul super umed. Ma strange fata indiferent cata crema hidratanta folosesc. Pur si simplu. Este soare de tropice, dar la altitudine mare, peste 1500m. Din cauza altitufinii, o data ce apune soarele, scade temperatura, astfel incat de la 25-26 de grade cate sunt pe zi, spre dimineata se fac vreo 5-6C.  Tot din cauza altitudinii, peste zi nu este atat de cald, desi suntem pe aceeasi paralela cu Hawaii. Aerul este mai rerefiat. Copiii au buzele parlite, la fel si noi. Mie mi-a curs sange din nas intr-o dimineata, mie care nu imi curge ever, but ever sange din nas! Fornai non stop si ma impachetez in moisturizer, I’m a hot mess, so to speak. Viata, de viata!

Altfel, mexicanii, astia mai rasariti, sunt parca desprinsi din telenobelas. Gelati, cu muschi si frumusei foc. Femeile la fel. Chicas sunt toate aranjate si cu fond de ten cu acoperire cel putin medie. Sunt de admirat. Rosul se poarta viu, pe buze. La fel si machiajul. Formele rotunde se poarta cu mare mandrie. Cam prea rotunde, but who am I to judge? Toata lumea poarta skinny jeans. Iar skinny jeans la baieti sunt de neratat. A must see in this life. Parca sunt balerini.

Spaniola mea de bastina ma ajuta, in sensul ca inteleg destul de mult, dar trebuie sa invat sa o si vorbesc. Imi pare tare rau ca nu ma dadeam in vant dupa telenobelas in tinerete, uite ce bine mi-ar fi prins acum, la batranete.

In concluzie, ne place, ne place. 🙂

D Day

Sase jumatate, dis de dimineata, m-am trezit de la 5. Am dormit bine, profund, de la zece. Somn de somn. As fi putut dormi mai mult, insa ma asteapta drum lung si obositor azi. E ziua Z, ziua in care parasim Hong Kong ul si Asia. Ne relocam, plecam. Nu imi place sa spun pentru totdeauna, e un cuvant mare si stiu ca nimic nu este pentru totdeauna. Plecam in Mexic, departe, departe, unde lumea traieste… altfel decat in Hong Kong. Mai linistit, mai domol, mai pe indelete. Am simtit cei 7 ani jumatate in Hong Kong ca pe o vacanata, orasul este frumos, viu, cu viata. Ne-a oferit tot ce ne-am putut dori, in special sansa de a ne vedea copiii crescand, pentru ca atat eu, cat si Sorin am stat pe langa ei toti acesti ani. Dar s-a ivit oportunitatea Guadalajara. Cu mult soare si oameni blanzi, cu aer curat si mancare buna, insa cu multa incertitudine si teama de schimbare a unui loc cald, comod, comfortabil, cu necunoscutul si adaptarea la o alta cultura, o alta civilizatie.

Change is good.

Pana data viitoare, la revedere, Hong Kong, la revedere, Asia! Dupa un deceniu, e timpul sa vedem si alte parti ale lumii. Hong Kong va avea locul lui special, in inima mea, insa, fara indoiala: este locul in care mi-am nascut amandoi copiii, pe Ana si pe Alex.

Vamonos!

A mai trecut un an

Ola, people! Cum v-am obisnuit deja, eu scriu din an in Paste. 😀 Mai scrisesem ceva notite, pentru ochisorii mei doar, despre temele Anei and stuff, dar wordpress-ul a decis sa nu salveze nimic din ele. But why, wordpress, why?

A mai trecut un an, oameni buni. Nu imi vine a crede. Cu bune, cu rele, a trecut. Anul asta a fost unul foarte bun pentru noi. Eu si soata am trecut pragul median al vietii (asta in cazul in care apucam amandoi frumoasa varsta de 80 de anisori, muhahahha). Familiile noastre sunt bine, sanatosi cu totii (ma rog, cu cateva accidente mai multe decat in anii precedenti, ceea ce ne-a amintit tuturor ca, incet, incet, imbatranim cu totii. Asta imi aduce aminte de ce citeam zilele trecute, ceva ce zicea ca un sigur lucru e sigur in ceea ce priveste viitorul: faptul ca, in cele din urma, ne ducem cu totii. Inchei toate paratezele 😀 ).

Retrospeciv, asa, daca ar fi sa aleg ceva, din anul ce-a trecut, cea mai mare realizare e ca mi-am crescut sprancenele. Numai cine a trait in era pensatului pana la liniuta stie despre ce vorbesc. Deci in anul in care sprancenele padure au revenit in forta mi-am crescut si eu parul de pe fata. Bine ca nu am inceput sa imi cultiv si o mustata, zic.

Am calatorit cel mai mult de pana acum, ne-am format amintiri pentru o viata intreaga. Am fost peste tot cu copiii dupa noi, bineinteles. Una, cu nu ne-am fi simtit bine fara, doi, ca nu aveam unde sa ii lasam, si daca vroiam. Nu stiu daca asta e ordinea corecta. Planificam luna aia de miere de 20 de ani (noi n-am avut luna de miere, poate asta e motivul pentru care suntem tot intr-o excursie, deep down inside were scarred for life 😀 ), pana acum am reusit sa ajungem doar pana la Timisoara fara copii (de la Severin). Noi sa fim sanatosi!

Trebuie sa fac o pauza, Ana vrea sa ii fac unchiile cu model. Jesus Christ nici sa scriu nu pot! Imi dau ochii peste cap in stil mare. Be right back.

Asa, si ce spuneam? Nici nu mai stiu, dar revin! I hope!

La multi ani, oameni frumosi!

Sa traim 2017 frumos, armonios, sa ne traim viata, zic! Sanatosi sa fim, ca restul se aseaza.

 

 

„What would you be glad you did–even if you failed?”

Va avertizez postarea asta am inceput-o prin ianuarie…

La multi ani, oameni buni!

Liliana (pentrucopiiimei@wordpress.com) a inceput sa scrie pe blog si asa m-am gandit sa intru si sa vad cat praf s-a asezat pe al meu, de luni de zile in care nu l-am atins. Vad ca e bine, merci. Inca il citeste lumea (ma rog, o mana de mamici care cauta informatii despre dieta de revitalizare a dintilor copiilor).

Ce-am mai facut in anul asta? Nimic deosebit. Sapun, Brene Brown (intrebarea din titlu postarii asteia ii apartine, btw), calatorii, inot. Ah, da, marea revelatie a fost inotul, pe care il practic in fiecare dimineata, de prin vara, 30 min si care imi aduce o reala placere (combinat cu steam sauna de 10 min, balsam pentru sufletul meu obosit). Sunt foarte creativa, noua pasiune sunt bufnitele din macrame si bijuurile din macrame si portelan / ceramica hand made. Of course! Am in cap a dozen of mason jars legate cu sfoara de iuta si levantica in conuri de in, all DIY, of course.

Copiii sunt bine, sanatosi, Ana a inceput scoala primara. Despre asta o sa scriu un post separat. Sper. Alex a continuat cu Creativity, adica repeta grupa mica (e prea mic pentru a trece la grupa mare :D).Tot 3 ore pe zi, numai dimineata.

[…]

OLA! 😀 Missed me?

Asa, dupa inca sase luni de cand am inceput sa scriu postarea, iata-ma din nou. Sper sa nu imi mai ia alte sase luni (wtf, Nela, wtf?!) sa o public. Ce-am mai facut? Ana a terminat P1, Alex e inca la gradinita (ma rog, acum sunt amandoi in vacanta), eu sunt bine, sanatoasa, Sorin la fel. See you all next year! :))

Ce voiam sa va zic? Nimic deosebit, probabil ca ma plictisesc de moarte, nu sunt acasa sa creez (dooh! 😀 ), deci singurul la indemana imi ramane scrisul. Toata lumea (me included sau especially me) se desfasoara pe facebook, de unde trag concluzia ca facebookul a inlocuit cu succes pentru mine, cel putin, bloggingul. Facebookul e mai cool si mai easy going, adica e mult mai usor sa dai cu share, o poza mica, o glumita, apoi frumoasele „on this day” decat sa debitezi nimicuri, cum fac eu acum… ce sa mai, facebook is the IT. Fac apologia fecebookului! Noi si prietenii nostri imaginari… Jumatate din lista mea de prieteni e compusa din oameni pe care nu i-am intalint ever ever in my life! Ii stiu din on line. Deci virtual. Here’s one for you, my firends! Dar sa nu deviem, zic, de la tema zilei: chestii profunde.

Suntem in vacanta si imi place de mor ca nu fac nimic toata ziua, in afara de filme (pe PC si la cinema – multumesc, doamne, ca Severinul are cinema, de anul asta, si unul chiar fain, asa ca am vazut fiecare film care a rulat, de la inceputul verii, am vazut pana si Tarzan) si citit. Am un hobby nou si, citand clasici mari in viata, e unul dintre cele mai scumpe de pana acum: skin care! Deci citesc tot ce misca in materie de skin care/make up and shit (pardon my french). Ceea ce e mind blowing pentru mine e ca nu ma plictiseste nimic pe tema, adica pot citi ore intregi, ore intregi. Retinol, retin A, sheet masks and korean skin care, serums and stuff, bring it on! Daca tot imbatranim, macar sa o face cu stil. I’ll be glowing in my 40s e noua mea mantra. Poate o sa fac o postare pe tema, e super interesant, va zic.

Revad Grey’s Anatomy pentru ca pe unul dintre zborurile din State (parca ala din Chicago spre NY) din vara asta m-am uitat la episorul numero uno din Grey si mi-am promis sa le revad. M-am uitat la Grey pe avion pentru ca pe zborurile din State sunt putine filme moca, totul se plateste, de la bagaje la cala pana la gustarici pe avion. Pana si alcoolul pe unele zboruri! Pai se poate?! Asta imi aduce aminte de noul serial la care am inceput sa ma uit ieri, e produs si regizat de cuplul care a facut si The Good Wife. Braindead se cheama serialul, un google mic va ajuta sa vedeti ce si cum. Asa, si in Braindead niste furnicute haioase intra prin ureche si mananca jumatate din creierasele oamenilor, oameni care devin fanatici in politica si lucrul asta are ca si side effect chestii naspa de tot: sa se apuce de wheat juicing si sa renunte la alcoolul ocazional sau neocazional. Damn you, ants! Si ma gandeam ca daca ma vedeti vreodata ca refuz o bere, sa stiti ca mi-au mancat furnicile jumatate din creer. Nu e genul meu de film, dar asta m-a prins. Cum m-a prin si Game of Thrones. Pe care inca nu il inteleg (I’m a late boomer, I know, ma uitam si inainte, dar doar incepand cu seria asta pot spune ca il apreciez). You know nothing, John Snow! 😀

I’m done for today! See you when I see you. Sper ca tot anul asta. Sa va mai povestesc despre State si calatorii. Anul asta a fost un an umblat (Malaezia, Thailanda, Statele, acum Romania si mai avem jumatate de an).Is this the middle life crisis, I wonder? 😀

PS: titlul n-are nicio legatura cu scriitura, probabil in ianuarie aveam ceva in tartacuta cand l-am pus. Not anymore, people, not anymore!

Teoria sapunului

L-am descoperit pe Tuca recent. Nu stiam ca scrie. Imi plac poeziile lui. Un pic cheesy, cateodata chiar ating un nerv. De-al meu. Exact ce-mi trebuie mie acum.

Am asa, o stare ca un zvac. Nu stiu cum sa-o numesc. Geniu creator? Bwahahaha.

Fac sapunuri. Obsesiv. Compulsiv. Nu numai ca le fac, dar mintea mea gandeste sapun. Pe langa altele nenumite care revin in capsorul asta frumos (tzz, tzzz, am o problema la mansarda, clar!). Asa cum acum cateva luni mintea mea gandea ii. Fac o paranteza: am facut vreo doua, una pentru mine si una pentru Ana. La mana. Mai zic o data: LA MANA! Numai cine a facut vreodata o ie la mana poate intelege cata munca, cate ore de munca stau in spate. Sau cine a cusut in viata lui macar un stergar, o etamina, ceva la scoala generala, la ora de lucru manual. Inchid paranteza si revin la sapunuri. If you cut me, I bleed soap. Sapun la cad, la rece, topesc sapunuri gata facute (tot de mine, doh, how else, I’m the bionic woman dară…), sapun cu tarate, sapun cu castraveti, rosii si iaurt (mai un pic si pun de-o salata), sampon (?!), da, da, sampon cu galbenus inauntru, adaugat la trace (asta pentru cunoscatori).  Fac, refac, desfac.Pana ma multumeste forma, mirosul, textura. Sunt nepretentioasa (desi nu s-ar zice, la cate rebatch-uri am facut). Merg pe clasic, nefinisat, rustic. Fac multe incercari. Trial errors. Pozele cu sapunurile esuate nu le pun pe facebook. Ar trebui sa le pun, de ce nu? Sunt nevorbitele sapunuri. Care ma ajuta sa invat, la fel de valoroase ca si frumusetile ce le pun pe facebook. Fac o paranteza: am reusit zilele trecute sa fac o gâscă pe un sapun… fara sa vreau! Talking about swirling techniques…Inchid paranteza. Constat ca sunt tot o paranteza.

Si as mai face sapun, dar nu mai am unde sa il pun sa se usuce. Pentru ca, vezi tu, sapunurile facute la rece au timp de maturare. Timp de uscare, curing time. Care la sapunul de ulei de masline suta la suta (castile soap) poate dura si 6 luni. Unde sa le mai pun (sa-mi mai fac un sertarel in suflet, zic…)? Asa ca fac re batch la cele ce nu imi plac, sa mai fac loc pentru sapunurile castile. Am sapunuri pe dulap, in dulap, intre haine. Ana deseneaza sapunuri (holly shit, I’m messing up my baby girl’s mind…) You get the point.

Ar trebui sa-mi pun un afis mare data viitoare cand ma mai apuca focul creator: calm the f… down!

Pfuu, please wash that mouth! Soap, somebody said soap?!

More soap!