M-am apucat să recitesc cartea Ileanei Vulpescu, carte pe care am citit-o, așa cum le-am citit pe toate, în tinerețe (acum mai bine de 15 ani)!


„Nimeni”, „niciodată” le spunem deseori fiindcă ne-am
dezvăţat să le analizăm conţinutul, fiindcă vorbim la-ntîmplare,

fiindcă rostim cuvintele fără să le atribuim nici o valoare. „Nimeni”, „niciodată”
sunt cuvinte definitive, cu un conţinut sacru, inviolabil ca
un mormînt. Eu nu spun niciodată cuvinte la-ntîmplare. sunt cam
patetică. De ce n-aş fi? Să ne cenzurăm şi-n noi înşine, nici cu noi
înşine să nu-ndrăzmim să fim noi? atunci, cînd? şi faţă de cine? faţă de
viermii cei neadormiţi care ne află tainele trupurilor? Dar pe-ale
sufletelor ce viermi au să le afle vreodată? Cuvinte, cuvinte… Am un
respect pentru cuvînt ca pentru o fiinţă. Poate pentru că m-a născut şi
m-a crescut o mamă adăpată la două izvoare ale cuvîntului: la cel de la
ea din sat, de la Cernaţi, şi la cel al culturii clasice, învăţată-n şcoli.
„Cu gura face şi-şi face omul şi cel mai mare bine şi răul cel mai
mare”, aşa zicea Mama. „Umblă, mamă, cu vorbele cum ai umbla cu
un ou moale”, mă dojenea ea blînd cînd o mai luam eu razna cu gura.
Aşa învăţase ea din pomul veşnic roditor al cunoaşterii. De cînd am
început şcoala, în fiecare dimineaţă se uita la mine ca la o icoană, şi-
mi spunea cu un glas rugător şi pătrunzător, care voia să intre-n fiecare
fibră din mine: „ai grijă ce vorbeşti, copilul mamei, sunt vorbe care,
ştii tu… te roagă mama…” Aflasem şi eu că erau vorbe care te puteau
evacua în spaţii mai strîmte decît mansarda noastră din Cercului”.
„Uite Hangan ce bine ştie! Ea cum a-nvăţat şi tu nu?”, m-a dat de
exemplu într-o zi profesoara de franceză, prin ’50, cred, cînd Niura,
una din gemenele Dulgheru pe care-o ascultase după mine, se
poticnise la „si conditionnel”. „Hangan a avut guvernantă”, s-a grăbit
o colegă să ne-ajute pe-amîndouă. Guvernantă n-am avut, dar mama
mea şi-a făcut doctoratul la Paris; a-nvăţat acolo franţuzeşte şi
englezeşte, şi m-a-nvăţat şi pe mine de mică. „Parcă-n fişă scrie că
mama ta e dactilografă”, m-a-ntrerupt profesoara care ţinuse-un
trimestru locul dirigintei noastre (profesoară de rusă, plecată la
specializare în U. R. S. S.) „Acum e dactilografă, dar la bază e
profesoară de latină şi de greacă”. „La bază”. Mi-era greu să stabilesc

vreo relaţie între „baza” din această formulare şi „baza” din geometrie.
Dar nu ştiam să exprim altfel decît prin sintagma aceea „tip” situaţia
profesională a Mamei. „Bunicii tăi ce sunt?”, a continuat profesoara
dintr-odată plină de curiozitate în privinţa genealogiei mele. „Ţărani”.
„Şi şi-au trimis fata la doctorat, la Paris?”, a rostit profesoara,
neîncrezătoare. „A trimis-o statul cu bursă”. „Tatăl tău ce e?”. „A fost
doctor; a murit pe front”.
Afară de Liliana, singura mea prietenă, nimeni din clasă nu ştia nimic
despre mine. Nu era rău să ştii franţuzeşte, că doar fusesem citată ca
personaj pozitiv pentru asta — însă trebuia să ştii de la şcoală, să fi-
nvăţat de-a valma cu toţi copiii, înţelegeam că oameni care ţineau
haine de blană la naftalină umblau cu lodene; înţelegeam că etalarea
unor bunuri materiale care nu fuseseră şi nu erau la-ndemîna tuturor,
putea părea aroganţă. Dar nişte bunuri spirituale ca, de pildă, o limbă
străină învăţată acasă, un bun spiritual cum putea ofensa pe cineva? Pe
cine, de pildă, ar fi ofensat că eu aş fi ştiut să pictez? Cum putea fi
cineva ofensat că altcineva ştia ceva ce el, acel cineva, ştia mai puţin
sau deloc? I -am povestit Mamei cele-ntîmplate la şcoală, şi i-am
expus cum m-am priceput nedumerirea mea cu privire la bunurile
materiale şi la cele spirituale şi la dezacordul pe care puteau să-l
stîrnească-ntre oameni. Mama mi-a explicat că orice bun spiritual este
convertibil în bunuri materiale, iar bunurile materiale în muncă. Aşa
rezum eu astăzi explicaţiile ei de-atunci. „Cine munceşte cu braţele se
gîndeşte: cît ar trebui să muncesc eu ca să-mi cumpăr covorul ăsta?
Explicaţia, această primă parte a explicaţiei o-nţelegeam. Dar nu-
nţelegeam de ce omul care muncea cu braţele s-ar fi supărat pe unul
care picta, ca nenea Matei, de pildă. „Fiindcă se gîndeşte: cît timp ar
trebui să muncesc eu ca pe urmă să pot sta şi să pictez un tablou?
„Mamă, şi tu crezi că el are dreptate cînd gîndeşte aşa?”. „Draga
mamei, nu ştiu dacă are sau n-are, dar aşa gîndeşte şi aşa e-nvăţat să
gîndească. Mai întîi, trebuie să te pui în locul altuia şi după aceea să-l
judeci. De cînd lucrez la Cauciucul, înţeleg altfel lucrurile decît
înainte”. Mi-aduc aminte că am fost tristă toată ziua. în sufletul meu se
furişase ceva tulbure, ce nu existase pîn-atunci: îndoiala, bănuiala.


Eu o citesc de pe Scribd, aici linkul cărții. Am înțeles din comentarii ca nu este completă totuși (sunt numai primele 210 pagini din vreo 400). Până ajung la pagina 210, mă bucur de ea de aici. 


Ileana Vulpescu – Arta Conversatiei


Cu drag, Mama lu’ Ana

Un gând despre “Arta conversației de Ileana Vulpescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s