„Oamenii au tendinţa de-a devaloriza imaginaţia care, de fapt, este motorul nu numai al sentimentelor dar al tuturor lucrurilor. Şi o clădire apare mai întîi în imaginaţia constructorului, apoi pe hîrtie, apoi în realitatea palpabilă, cea a martorului. După ce oamenii au depăşit o stare, îi flutură amintirea ca pe-o vechitură, ca pe-o cîrpă de praf. îţi povestesc situaţii, îţi reproduc conversaţii petrecute între patru ochi, îţi citează nume cu nepăsare, cu mult mai multă nepăsare şi lipsă de pudoare decît dacă ţi-ar povesti un lucru exterior lor, exterior oricui, de parcă ţi-ar povesti o carte, o piesă, un film.
Mi se pare, mie mi se pare ciudată şi inexplicabilă tendinţa majorităţii de a-şi devaloriza trecutul, de-a vorbi despre el — în cel mai fericit caz, cu ironie — ca şi cînd o fază depăşită n-ar mai face parte din viaţa lor, din viaţă-n general, ca şi cînd ar fi o piesă detaşabilă pe care-o azvîrli, şi gata. Şi mai este ceva tot atît de ciudat în oameni: surprinderea pe care le-o provoacă infidelitatea de orice natură ar fi ea. Cît de puţin se cunosc oamenii! îşi dispreţuiesc, îşi minimalizează trecutul, se leapădă fără nici o jenă — faţă de ei înşişi, în primul rînd — de bucăţi din ei, din ceea ce-a-nsemnat trupul şi sufletul lor la un moment dat, şi-n schimb le cer altora să rămînă ca o stîncă, neschimbaţi, neschimbători ca un mit. Cîtă superficialitate e-n om! 
– Ce mult te-ai maturizat, Pavele, spuse Sînziana fără tranziţie. Poate şi cînd te-am cunoscut erai la fel, dar n-am avut eu timp să observ. Atunci, eram ocupată să te iubesc, nu să te analizez.

— Minimalizăm trecutul? întrebă Pavel, cu-o uşoară nuanţă de reproş. — Nu, dar eu vorbesc în dodii, cum zice o colegă de laborator, o bio- chimistă. Nu-mi place să vorbesc tern, ca-ntr-un raport. Totdeauna amestec gluma cu seriosul. Să ştii că nu-mi bat joc niciodată de nimic şi de nimeni, în viaţa mea nu mi-am bătut joc de nimeni şi de nimic. Pentru mine, limba este ca o fiinţă cu care glumesc, mă joc, din care vreau să scot tot ce pot. N-o las să lenevească şi să dospească. O trag de-o ureche, îi dau un bobîrnac şi-n acelaşi timp am un mare şi neclintit respect pentru ea! Nu uit că e singurul sistem de semnalizare cu-adevărat uman.
— Cred c-ai fi făcut carieră şi-ntr-o meserie-n care materia primă e cuvîntul. Scriitoare, ziaristă, avocată…
— Dac-ar fi fost să urmez chiar ce mi-aş fi dorit cel mai mult, aş fi urmat Filologia.

— Deci şi-n meserie ai luat tot ceva plasat pe locul doi.
Glasul lui Pavel sună a pagubă.
— Hazardul are un rol incontestabil în viaţa omului. N-avem posibilitatea să ne combinăm cu toţi oamenii din lume: ca-n matematică elementul m luat de n ori. De unde să ştim unde se află omul cel mai potrivit nouă? Atunci, luăm ce ne scoate-ntîmplarea-n cale. Dacă nepotrivirile nu sunt strigătoare la cer, ne-mperechem 
bărbaţi cu femei — fără să aşteptăm să apară „el”, „unicul” — alegem prieteni, şi-n cadrul aceleiaşi legi, ne alegem o profesie; de dorit — una cu care să nu fim flagrant nepotriviţi. Cît te potriveşti cu-o profesie poţi spune abia după un număr de ani de convieţuire cu ea. între un om şi profesia lui sunt aproape relaţiile dintr-o căsnicie. Poate exista armonie, pot apărea dezechilibre; convieţuirea, ca şi în multe căsnicii, poate continua din rutină: „Unde să mă mai duc acum? E prea tîrziu. O să meargă şi de-acum încolo, tîrîş-grăpiş, cum a mers şi pîn- acum”. Şi timpul trece şi rezolvă această relaţie precară: în profesie — vine pensia; în căsătorie — vine moartea şi ia unul din parteneri. Timpul este factotum-ul lucrurilor lăsate la voia-ntîmplării. Şi-acum, după atîtea consideraţiuni generale. Să-ţi spun de ce m-am făcut eu doctoriţă. În liceu, învăţăm bine la toate materiile, dar mai mult şi mai mult mă interesa ce era legat de spiritualitatea lumii. Mă interesa, de exemplu, limbajul ca fenomen, toate avatarurile prin care trecuse, toate subtilităţile lui, mă interesa civilizaţia. Mi-ar fi plăcut să ştiu semnificaţia celui mai mărunt lucru din lunga succesiune a civilizaţiilor. Mi-ar fi plăcut să trăiesc toată viaţa într-o vastă bibliotecă, unde să aflu şi iar să aflu. Mama era licenţiată-n litere: greacă şi latină. Fată de ţărani, obţinuse o bursă-n Franţa, unde şi-a luat doctoratul. Întoarsă-n ţară, a căpătat un post în Bucureşti, la un liceu de fete. L-a cunoscut pe tata, s-au căsătorit. Tata era doctor; şi doctor foarte bun, după cîte spun foşti colegi de-ai lui. A murit pe front, în ’42. Doi fraţi ai mamei au murit şi ei pe front. Bunicul, „Taica”, tatăl Mamei, s-a-ntors de pe front cu un picior ţeapăn. Bunicii mei dinspre tată muriseră înainte ca eu să mă nasc. De mică-am auzit mereu cuvintele „parastas”, „pomelnic”, „colaci”, „colivă” şi le vedeam materializate. În cursul anului, mergeam de cîteva ori la biserică, la Bucureşti, şi la Cernaţi, în satul Mamei, şi cu mîna mea de copil, printre mîinile celor bătrîni, săltam şi coboram încet o tavă cu colivă, în timp ce preotul cînta „Veşnica pomenire”. Mişcarea aceea de-nălţare şi de coborîre, a cărei semnificaţie n-o ştiu nici astăzi, în mintea mea semăna cu legănatul unui copil, iar „Veşnica pomenire” cu care preotul însoţea gestul nostru, un cîntec de-adormit morţii. Deşi Mama-mi explicase că după moarte ne prefacem în iarbă, în flori, că iar putrezim şi iar înviem în ceva şi că-n felul acesta nu ne pierdem ci luăm doar altă-nfăţişare, eu îmi închipuiam morţii ca pe locuitorii unei alte aşezări, unde trăiau ei între ei şi nu voiau sau nu puteau să se-
amestece cu viii. Mama vorbea despre Tata-n fiecare zi. „Cum zicea Gheorghe” sau „aşa ar fi zis Gheorghe”, vorbe pe care le-auzeam mereu, mă-ntăreau în credinţa acelei lumi existente-n altă parte. Din spusele mamei, dintr-ale celor care-l cunoscuseră, Tata mi-era foarte drag. Era pentru mine un punct de onoare să-i semăn şi să fac profesia lui. Dar inima mă trăgea spre Filologie, spre Istorie. Mama, care nu mi-a impus niciodată părerile sau dorinţele ei, văzînd că nu mă hotăram, m-a sfătuit să fac Medicina. Nevrînd să mă-nduioşeze şi deci să mă influenţeze, nici n-a pomenit de Tata, mi s-a dat însă pe ea ca exemplu. După Reforma-nvăţămîntului, latina şi greaca, nu se mai predau în şcoli: catedra ei se desfiinţase, în învăţămînt, i se oferise, la 90 de kilometri de Bucureşti, echivalentul unei catedre, care se compunea din muzică, educaţie fizică, desen şi geografie. Dac-ar fi fost singură poate s-ar fi dus acolo ca să rămînă-n învăţămînt; dar mă avea pe mine. începea să-i aibă şi pe bunici care, declaraţi chiaburi, aveau şi ei nevoie de ajutor, deşi n-o spuneau. Şi-aşa s-a făcut ea dactilografă. „E bine să faci o meserie din care să nu poţi ajunge dactilografă sau vînzătoare. începe epoca profesiilor tehnice. Maşini, fizică, chimie, calcule, calculatoare. Dar dacă spre o asemenea profesie nu te trage inima deloc… Oameni bolnavi au fost, sunt, şi-au să fie însă totdeauna. Deci, poţi face-o profesie veche de cînd lumea şi care-o să ţină cît lumea. În locul tău, între Filologie şi Medicină o clipă n-aş ezita. Cînd erai mică şi te mai lăsai pe tînjeală îţi spuneam: învaţă, că altă avere şi altă protecţie nu ai. Tot aşa îţi spun şi-acum: fă o meserie de pe urma căreia să poţi trăi, fără să-ţi bată inima că s-ar putea să fii nevoită s-o schimbi, că altă avere n-ai să ai. Mulţi profesori, mulţi avocaţi fac azi alte meserii decît pe-a lor, dar nici un doctor, nici un inginer, nici un chimist n-a fost nevoit să-şi schimbe profesia”. Aşa m-am făcut eu doctoriţă. 
[…]


Puţină lume ştie vorbi, cu adevărat.
[„Ştie vorbi…” Doar în Transilvania şi-n Banat se mai foloseşte un mod personal plus infinitivul, ca-n latină], observă Sînziana pentru sine.
— Şi, cum spuneam, te-nsori cu-o fată care nu e unica sau aşa cum te gîndeai c -ar fi sau chiar a fost unica. Şi trec anii şi te obişnuieşti atît de mult cu prezenţa femeii de lîngă tine, încît uiţi că ai visat pe altcineva, la altcineva.
— Cu o condiţie, Pavele: să nu fie o deosebire flagrantă între ce visa visul şi ce ţi -a dat realitatea.
Pavel o privi cu bănuiala că visul şi realitatea ei nu se potriviseră cine- ştie-ce şi-l mîhni gîndul că şi el făcuse parte din această realitate.
— Dezacordul cel mai grav nu este cel dintre ideal şi real, dintre unicul visat şi ce-ţi oferă realitatea, ci dintre real şi imaginea pe care ţi-ai făcut-o despre acest real. Cunoşti un om şi-ţi dai seama de la prima vedere că n-are nimic de-a face cu visul tău. Dar îţi faci o imagine despre-acel om — o imagine care de cele mai multe ori îl înfrumuseţează, îl flatează, fiindcă-n sufletul fiecăruia dintre noi rămîne toată viaţa o aspiraţie spre bine, spre frumos, şi speranţa, chiar nemărturisită, în fericire — iar omul păcătuieşte şi faţă de această imagine. Mama zicea că dacă vrei să păstrezi indiferent ce relaţie cu un om, trebuie să-l consideri ca pe-o rudă apropiată şi să-i ierţi, să-i tot ierţi, cum le ierţi copiilor, părinţilor, fraţilor tăi. Dacă ai orgolii, nici o relaţie nu e posibilă. Convinsă că Mama avea dreptate, am încercat să aplic acest principiu faţă de fostul meu bărbat, îl înţelegeam, cum îi înţelegeam şi pe şefii mei, pe Voicu Marin şi pe Titus Verzeu, îl şi iertam, dar peste fiecare-nţelegere, peste fiecare iertare se-aşternea o crustă de-amărăciune care-ncetul cu-ncetul se transforma-n răceală. În acest proces de stratificare, simţeam căldura din mine pipernicindu-se, ajungînd un fel de fosilă-ncremenită sub gheţurile unei geologii neiertătoare. Cînd am divorţat, cînd a divorţat bărbatu-meu de mine vreau să zic, sufleteşte eram demult despărţită de el „

Cu drag, Mama lu’ Ana

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s