Rasfoind pozele de pe mobil (m-am speriat ca am ajuns la vreo cinci mii si, cel putin), am descoperit ca am cam jumatate din pozele de pe mobil cu apusuri sau rasarituri. Din Romania si din Hong Kong. Cealalta jumatate e cu poze cu copiii, fireste. Printre ele, am mai scapat si cate una, doua, poze, cu poze mai vechi. Adica poze facute altor poze.

Am gasit o poza de acum treizeci de ani. Cu mine. Scolarita in clasa I.

Poza asta mi-aduc aminte ca era de la festivitatea de incheiere a anului scolar.
Recitam o poezie. Cea cu puiul de om abandonat de mama lui. M-a marcat poezia asta totata copilaria mica.

„Mi-a spus din bloc o tanti rea
Ca mamica mea nu-i mama mea…”

Mama nu ne-a pus niciodata cheia la gat. Nu-mi amintesc sa o fi purtat vreodata legata cu snur, ca orice copil.

Cred ca o punea in portofelasul acela negru (aveam si eu si sora-mea), din piele intoarsa. Eu pe negru si sora-mea pe maro inchis.
Daca stau bine sa ma gandesc, totata copilaria am avut lucruri cam la fel, era cel mult o nuanta diferita. De regula eu aveam nuanta mai inchisa, mai rezistenta la jeg.

Uniforma era curata si gulerele albe ca laptele. Apretate tot timpul.
Mama apreta cu faina. Un amestec de faina de grau cu apa. Inmuia o batista veche de-a lui taica-miu, care era special pentru calcat, o punea pe haina si apoi calca peste, cu fierul. Nu, pe vremea aceea nu era fier de calcat cu aburi si nici apret. Cam asa calca toate chestiile ce trebuiau calcate la dunga.  (god, I’m old!)
Cordeluta era spalata zilnic. Era din aceea, elastica. N-am avut niciodata de plastic. Alea cu fundite mari prinse de ele, albe sau colorate.
Niciodata n-am purtat fundite la cordeluta. La par nici atat. Cea mai mare lungime de par ce ne-o lasa maica-mea era, eventual, un bob mai lungut. Si mi le-as fi dorit. Muream cand le vedeam pe alte fetite cu funditele alea maaaaari si buclate toate. Noi nu. Niciodata. Mama era cu „simplu si frumos”. Nu ne impopotonam.
Buna chestie, mi-a ramas intiparita si mai incolo, adult fiind.
Cum mi-a ramas si fixatia pentru incaltarile din piele. Sa respire piciorul. Tot de la maica-mea citire.

Par o lungana in poza. In realitate, cred ca e iluzie optica din cauza uniformei prea mici.
Mama recicla tot. Nimic nu se pierdea nepurtat doua generatii. Hainele si uniformele veneau, prin urmare, de la sora-mea. Asta pana cand am inceput sa o depasesc la talie. Adica tarzior, in adolescenta.

De incaltari nu-mi amintesc sa le fi purtat de la una la alta. Cred ca erau exceptia de la regula.

N-am avut vreodata ghiozdan de fas sau material sintetic, ca tot scolarul. Nu, mama era cu gentile de piele. Si eu si sora-mea aveam geanta de piele, pe care o purtam ca postasul, pe laterala. Classy. Simplu si frumos.

Acum uitandu-ma inapoi, imi dau seama ca alegerea mamei era una desteapta: pielea tine mult, nu cred ca am schimbat mai mult de doua genti toata scoala. Vorba aceea: „prea sarac sa imi permit lucruri ieftine”.

Ne-a placut scoala, si mie si sora-mii. Si-a scos ai mei investitia cu varf si indesat, as putea zice.🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s