ImagineNu-mi vine sa cred ca n-am mai scris pe blog de anul trecut! Holly Moly, mother of dragons! 

N-am mai scris ca nu m-a mai tras ata. De fiecare data cand vreau sa scriu, ma gandesc ca ai mei nu pot citi (nu mai au calculatorul). Pentru ei facebookul e sfant, au tv destept si pot vedea pozele ce le pun zilnic pentru ei. Nu le trebuie mai mult. Sa ne vada. Sa stie ca suntem bine. 

Am un jurnal. Un scrap book al copiilor ca s-a transformat in Jurnal al recunostintei. In care scriu din saptamana-n luna. Cand imi aduc aminte. Dar scriu. 

Multe s-au intamplat in astea 6 luni. Si bune si rele si grozavii si amaruri si dulceti si taceri. Au trecut. Ne-au slefuit. Unele inca sunt. Ce poetic suna. 

Citesc (o am de fapt pe repeat in audibles) Brene Brown, „The power of vulnerability”. Cred ca o ascult a zecea oara. Cel putin.

In fiecare dimineata, la cinci si jumatate ies pe usa. Imi iau apa, telefonul destept si scooterul (trotineta pentru adulti). Incerc sa le pregatesc de cu seara, nu-mi iese intotdeauna. Las copiii dormind. Mai nou ii gasesc tot dormind. God, I love mornings… fata portarului, care ma saluta somnoros si care se intreaba de ce nu stau si dorm, ca toata lumea. Daca ar fi el in locul meu…

Apoi baba de la turnul 1 care se bate cu pumnii in piept in fiecare dimineata. La propriu. Sau isi intinde barbia, netezind-o cu palmele. In fiecare dimineata. E jos, in fata blocului. O mana de om. E cam incruntata, nu-mi place de ea. Nici nu se uita la mine, sa o salut. Oh, well…

Miroase frumos, e cald si umed (desi e doar cinci si jumatate) si inspre turnul 9 vad cerul, este frumos, albastru cu norisori portocalii, calzi. De acolo rasare soarele. In directia asta merg si eu. Imi pun dreptul pe scooter, pornesc endomondo, GPS-ul, audible si plec zambind, imi fac avant vitejeste cu stangul. Primii doi km ii merg prin padure, mai calare, mai pe jos. Mai mult pe jos. Iau trotineta pe umar si caut cu ochii un bat. Nici prea greu, nici prea usor. Imi trebuie, sa ma feresc de panzele de paianjen. E plin de ele. Prima data cand am mers pe munte asa de dimineata m-au apucat de ochi, de cap, de gura. La um moment dat mi s-a parut ca vad un micut pe umar. A fost cumplit. M-am desteptat cand, la intoarcere, l-am vazut pe vecinul, bunicul lui Popo, cum flutura gratios o crenguta. De fiecare data imi zice razand “too early, whoaaa, early”. Eu ma intorc, el se duce pe munte, pe la 7 fara ceva. Creste self esteemul pana la cer cand ma intalnesc cu babele si cu mosii, pe drumul de intoarcere. Ii admir cu toata fiinta, ca la 70 de ani merg pe jos, pana la rezervor. Nu e mult, insa au o varsta! Bunicul lui Popo merge pana la poienita. Aproape 2 km, numai dusul. Jos palaria!

Iubesc diminetile. Si trotineta. Cea mai buna investitie a mea, ever! Nici nu mai stiu cum m-am hotarat sa cumpar scuterul asta!

Nici nu mai conteaza.

Imagine

2 gânduri despre “Iubesc diminetile

  1. Ferice de tine, la mine diminetile si orele alea cand se aud pasarelele ciripind sunt de vazut doar in filme…🙂 Ce frumos ai scris, mai ca-mi vine si mie sa incerc odata, dar avand in vedere la ce ore ma culc ar fi sinucidere curata… Pana atunci ma delectez cu pozele si povestile tale🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s