Protocolul GAPS-STADIUL I

De ceva timp vreau sa fac un rezumat al dietei GAPS.
Azi mi-am luat inima in dinti.

Cui ii e recomadata dieta GAPS?

Oamenilor ce sufera de una sau mai multe dintre afectiunile de mai jos:

-constipare cronica;

-alergii si intolerante alimentare;

-probleme digestive serioase;

O chestie de retinut daca va hotarati sa tineti protocolul GAPS, care sintetizeaza, dupa mine, esenta dietei: 85% din ceea ce mananca un om sub dieta GAPS ar trebui sa fie constituit din carne, peste, oua, lactate fermentate, legume (unele gatite, altele fermentate sau crude). Produsele de panificatie (baked goods, care are un spectru mai larg, dar na, pentru noi, romanii, merge macar limitarea la notiunea de produse de panificatie) si fructele trebuie excluse pentru o perioada de minim 4 saptamani. Supa de oase, mancarurile gatite in casa si grasimile sanatoase sunt alimente de baza. 

STADIUL 1:

supa de oase (cu carne) sau peste facuta neaparat acasa. Fiarta minim 3 ore (eu o fierb la foc mic vreo 8… da, da, traim la tropice, but still… o fac o data pe saptamana si congelez in sticle de sticla de 200 ml; doamne, cand plec din Hong Kog cu sticlele alea cu tot plec, am vreo 30!)

supa de oase cu legume – care e de fapt supa de oase simpla la care se adauga diverse legume: dovleac, brocoloi, conopida, ceapa, care se fierb cam 20-30 de minute;

-foarte recomandate sunt cartilagiile (partile moi) oaselor cu carne care fierb pentru supa;

probiotice: se introduc treptat, de la 1-2 linguri in primele zile, pana la 3-4 sau mai multe. Vorbim aici de mancarurile probiotice, ca sunt din lactate (iaurt, chefir) sau vegetale (zeama de varza murata, kwas si altele);

ceai de ginger, musetel sau menta intre mese. Favoritul meu, my all time fav, este ceaiul de ginger facut in casa: doua, trei felii de ginger crud peste care se toarna apa fierbinte (un pic sub temperatura de fierbere, de fapt), miere si un strop de lamaie, dupa gust. Este ceaiul care nu da gres niciodata cu Ana, cand are tulburari stomacale de orice fel (and trust me, I had my share of these!!! numai cine ma cunoaste stie cat am tras cu Ana, bebelusa, pentru ca vomita orice manca!).

In caz de diaree severa, se sare peste faza cu legumele fierte in supa.

Mai multe despre GAPS si sursa articolului de azi aici: http://www.gaps.me/preview/?page_id=28

Disclaimer: nu ridic in slavi dieta GAPS, nu sunt nutritionist asa ca informatia tratati-o ca atare.
Vreau doar sa am undeva un rezumat a ceea ce inseamna ea si la ce ajuta.
Mi se pare o informatie super pretioasa.

LE:  scrisesem GASP in loc de GAPS. Am corectat.
Merci, Raluca, mama lui Alex si a lui David!

Reclame

Despre somn și de ce este el așa de important

Se credea că somnul este acel moment în care mintea și trupul tac, simultan. Se odihnesc, adică. Se pare însă ca în timpul somnului anumite părți ale creierului au cea mai mare activitate comparativ cu orice alt moment al zilei. Eh, ce ziceți?

Sunt 3 chestii importante de care să ținem seama când vorbim de somn:

1. Timing – când anume te culci, raportat la cele 24 de ore ale zilei.
2. Durata somnului – cat dormi.
3. Intensitate – cât de profund dormi sau calitatea somnului. Poți să dormi și doișpe ceasuri, dacă le dormi cu somnul ăla mai ușurel (primele faze ale somnului), te trezești cu capul cât banița, de parcă n-ai fi dormit deloc.

Voi știți cât de mult influențează lumina calitatea somnului? Enorm.

Pe două planuri:

1. Lumina artificială afectează calitatea somnului (ipad, iphone, tv produc lumina artificială care stimulează cortexul iar efectul este similar unei căni de cafea).
2. Durata de timp (și intensitatea) la care ești expus la lumina naturală pe parcursul zilei (are de a face cu cantitatea de melatonină produsă de organism).

Cu alte cuvinte dacă simțiți nevoia unei cafele, mai bine plimbați-va un pic afară. Serios. Intensitatea luminii de afară poate fi și de 500 de ori mai mare decât cea din interior.
Bine, dacă aveți copii mici (hence sleep deprived, you not the kids) cred că numai dacă vă bagați capul într-un bec vă va face să uitați cât de tare aveți nevoie de o cafea, intravenos dacă se poate…glumesc 😀

So if you want to feel like you’re having a cup of coffee, get outside, walk around, get some light in. And outside light is much strongly intensity than inside light, and more so than it even appears so. The intensity of light is measured on a logarithmic scale, so outside light is measured in lux, and it can be over 100,000 lux, where in a room inside light is 200 lux, so it’s much, much lower in intensity.

Ma intrigă de-a dreptul chestia asta că dacă îți petreci ziua preponderent în interior (ca orice om muncitor de pe planeta asta, de altfel), organismul produce cu 50% mai puțină melatonină. Melatonină (un hormon, de fapt) ce e responsabilă de calitatea somnului, într-un final. Și nu numai, e și agent antimicrobial și are o grămadă de influențe pozitive, în special asupra cancerului.

Minimum minimorum în materie de stat afară: 20 de minute de lumină naturală, in special dimineața.

Secrete pentru un somn mai bun?

Să conștientizezi importanța somnului (nu, nu avem tot timpul să ne odihnim când n-om mai fi) și să-ți asiguri o logistică, o igienă a somnului minimă, de bun simț, aș zice eu: un ambient de somn răcoros, calm, liniștit și întunecat.

keep your sleep environment cool, calm, quiet, and dark.

Somn ușor, dragii mei!

SURSA

20121117-204002.jpg

De ce sa nu le dam copiilor multivitamine

1. Multivitaminele nu sunt polita de asigurare pe care o credem ca sunt. Cu alte cuvinte faptul ca ii dam copilasului vitamine nu inseamna ca gata, primeste necesarul de vitamine de care are nevoie. Asta pentru ca ele au o rata de absorbtie mica (9%). Asa ca administrarea lor poate inseamana in cel mai fericit caz un pisu scump, la propriu (ce nu este asimiilat se elimina prin urina).

In general copiilor nu le prea plac legumele. Partea buna este ca pana la 5 ani nici nu e asa de important sa le mannace. Deoarece copilasii nu au enzimele necesare conversiei de B-caroten in vitamina A. Sunt mult mai importante smantana si untul (pline de grasimi sanatoase, vitamine si minerale), decat legumele. Deci legumele sa fie de fapt garnitura la felul principal, untul! 😀
imi place la nebunie cum suna asta. Pentru ca Ana nu mananca legume mai deloc (in afara catorva pe care le numar pe degetele de la o mana). In schimb mananca unt, smantana, parmezan, branze moi in cantitati industriale. Practic cu asta traieste. Alex, pe de alta parte, mananca de toate.

2. Corpul nostru nu stie ce sa faca cu vitaminele astea. Pentru ca sunt produse artificial (multe legume si fructe sunt uscate la temperaturi foarte inalte, distrugand tot soiul de nutrienti naturali ai acestora), chiar si cele mai „naturale” dintre ele. Si contin uleiuri hidrogenate (asta chiar ca n-o stiam). Of, of!

3. Prea multe suplimente pot face mai mult rau decat bine. Pot cauza deficiente. Asta pentru ca multi nutrienti concureaza pentru absorbtie in stomac. Adica prea mult calciu poate cauza un dezechilibru de magneziu, cupru, zinc, fier. Asta pentru ca daca ii dam organismului prea mult dintr-un mineral/vitamina, acesta se foloseste de rezervele altor minerale pretioase stocate de organism pentru a metaboliza si a scapa de excesul astfel creat. Simple as that.

Mancarea este cea mai importanta sursa de vitamine, minerale, nutrienti. Are tot ce trebuie absorbtiei optime de vitamine si minerale.

Our foods contain a natural wisdom – they are complete packages with everything we need to “unpack” their nutrients – we should use them whenever possible.

Amen, sister!

Zilele trecute Ana se indragostise de papa staaa (purple star). Credea ca sunt bomboane. Am lasat-o in pace. Cam o saptamana a durat nebunia. Acum nu vrea sa le mai vada.

SURSA

Si tot de aceeasi autoare, un articol despre ce suplimente le putem da micutilor. Noi din lista avem doar cod liver oil de la green pasture. Tot uit sa il dau copiilor, dar acum l-am pus undeva unde sa il vad, sa ma ia de nas, cum deschid frigiderul cum il vad.

Despre poporul român – din "Arta conversației" de Ileana Vulpescu

„Unor oameni le e sortit să plîngă-n viaţă mai mult decît altora. Şi unor popoare le e sortit să plîngă mai mult decît altora. Am fost şi eu o dată-n Occident, cu bărbatu-meu. Ceva m-a frapat acolo, de la-nceput: că oamenii nu intră-n vorbă unul cu altul nici pe stradă, nici în metrou, nici în tren, nici în autobus, nicăieri. Aproape-n fiecare zi, la noi, în autobus, mai ales cînd stau lîngă cineva mai bătrîn, aud o biografie completă sau, în orice caz, fragmente esenţiale dintr-o biografie, aflu pînă şi reţete de mîncare,
de prăjituri. M-am gîndit la-nceput că deosebirea asta între noi şi alţii se datorează temperamentului, după cum tipul fizic se datorează climatului, şi nu i-am dat mai multă importanţă decît faptului că noi avem, mai toţi, ochii căprui, iar nemţii — albaştri. Pe urmă, am început să mă uit mai atent la ochii oamenilor. La ochii şi nu în ochii lor, fiindcă nu te poţi uita în ochi care nu te văd. în nici unii nu se vedea participare, ca-n ochii noştri. Ochii noştri mereu întreabă, ghicesc, încurajează, dispreţuiesc. Am început să mă gîndesc că ceva mai adînc decît temperamentul şi climatul ne deosebea. Nevoia noastră de-a vorbi unii cu alţii, privirea noastră care-o caută pe-a celui de lîngă noi, faţă de reţinerea, de discreţia indiferentă a oamenilor acelora, veneau din două mii de ani de istorie diferită. Oamenii noştri, bătuţi de ploi, uscaţi de arşiţă, cu aşezările făcute scrum, bieţi supravieţuitori cărora nu le mai rămînea decît sufletul, căutau alt suflet de om în ochii căruia să se poată uita, căruia să-i spună amărăciunile, cu care să-şi îngîne bocetul, care să le- ntindă un căuc de apă, o bucată de mămăligă. Suflete de om în căutarea altor suflete. Bunăstarea scuteşte de bunăvoinţa altuia; necazul îi înfrăţeşte pe oameni, în timp ce alte naţii, care nu ştiau atîta ce-i nevoia, îşi făceau case cu zid în preajmă şi cu porţi ca de cetate, ca să nu se ştie ce-i îndărătul lor, expresie a bunăstării şi-a-ncrederii-n sine, noi abia de-ncurcam două-trei nuiele, cu care să despărţim o gospodărie de alta. Sărăcia n-avea taine de păzit. Dormea omul cu coasa alături. A doua zi, ori mergea la cîmp ori la vrăjmaş. Şi vrăjmaşul îi tăia, îi ardea, îi răstignea. Iar cine scăpa, rămînea-nfipt acolo mai departe, cu mormintele lui, cu bocetele lui, cu florile lui…

[…]

Pavele, atît de prost am mîncat între 1951 şi 1955 —56, încît, astăzi, cînd pot să mănînc pe săturate, cred că dac-aş şti că mă fac de 200 de kile şi tot nu m-aş opri de la mîncare. Munţi de marmeladă am mîncat în anii aceia. Ani în şir n-am ştiut ce-nseamnă să fii sătul. Macaroane, gris; gris, macaroane; cartofi, ştevie; ştevie, cartofi; mămăligă cu lapte; lapte cu mămăligă, iar cînd vedeam o bucăţică de carne o-nghiţeam şi pe-aceea cu noduri, fiindcă Mama mi- o dădea mie pe toată. Pînă-n 1951, bunicii ne dădeau o jumătate de porc din care-ntindeam cît puteam. Aveam şi noi de Crăciun pe masă oală cu sarmale, piftii, caltaboşi, tobă — ca tot creştinul. Pe urmă, ne rămînea carne prăjită la oală, slănină, untură, o mai duceam. În ’51 pe bunici i-a dus pe Bărăgan, că erau chiaburi. Trebuia să le trimitem noi lor, noi, adică Mama. Zahărul de pe cartelele noastre-ajungea, vorba vine, pentru aşa-zisul meu ceai de dimineaţă, o amestecătură de tei cu mentă, cu muşeţel şi cu nu mai ştiu ce buruiană. Prin ’52, cred că reapăruse ceaiul. Din porţia mea de zahăr în fiecare zi puneam măcar o fărîmiţă deoparte pentru bunici. Cînd le făceam pachet cu ce dădea Dumnezeu, le trimiteam şi eu economiile mele de zahăr, cam 100-150 de grame. Ca tot omul care mănîncă prost, simţeam nevoia să mănînc mult. Aş fi băut la ceai de-ăla o bute. Dar n-aveam zahăr şi-atunci îl îndulceam cu nişte bomboane portocalii umplute cu marmeladă — că doar cu ce altceva! — care lăsau pe fundul ceştii un fel de mîzgă de-o 

culoare cum nu s-a mai văzut şi-n cerul gurii un gust chimic — ceva între eugenat şi bariu.


— Trebuie să fi fost o minune, zise Pavel şi strîmbă din buze.
— După ce sorbeam minunea asta, cînd mă ridicam în picioare şi- ncepeam să umblu, auzeam cum îmi făcea apa-n burtă „gîl-gîl, gîl- gîl”. „Mamă, înseamnă că nu sunt plină ochi că auzi ce valuri fac în burtă”, ziceam eu şi-ncepeam amîndouă să rîdem. „Ar trebui să-ţi pui în burtă şi-o geamandură”, zicea mama. Făceam tot timpul haz, haz de necaz cum facem tot neamul nostru de cînd ne ştim. Altfel, am fi pierit demult.”



Cu drag,
Mama lu’ Ana

Despre oameni, relații, viața – din "Arta conversației" de Ileana Vulpescu

„Oamenii au tendinţa de-a devaloriza imaginaţia care, de fapt, este motorul nu numai al sentimentelor dar al tuturor lucrurilor. Şi o clădire apare mai întîi în imaginaţia constructorului, apoi pe hîrtie, apoi în realitatea palpabilă, cea a martorului. După ce oamenii au depăşit o stare, îi flutură amintirea ca pe-o vechitură, ca pe-o cîrpă de praf. îţi povestesc situaţii, îţi reproduc conversaţii petrecute între patru ochi, îţi citează nume cu nepăsare, cu mult mai multă nepăsare şi lipsă de pudoare decît dacă ţi-ar povesti un lucru exterior lor, exterior oricui, de parcă ţi-ar povesti o carte, o piesă, un film.
Mi se pare, mie mi se pare ciudată şi inexplicabilă tendinţa majorităţii de a-şi devaloriza trecutul, de-a vorbi despre el — în cel mai fericit caz, cu ironie — ca şi cînd o fază depăşită n-ar mai face parte din viaţa lor, din viaţă-n general, ca şi cînd ar fi o piesă detaşabilă pe care-o azvîrli, şi gata. Şi mai este ceva tot atît de ciudat în oameni: surprinderea pe care le-o provoacă infidelitatea de orice natură ar fi ea. Cît de puţin se cunosc oamenii! îşi dispreţuiesc, îşi minimalizează trecutul, se leapădă fără nici o jenă — faţă de ei înşişi, în primul rînd — de bucăţi din ei, din ceea ce-a-nsemnat trupul şi sufletul lor la un moment dat, şi-n schimb le cer altora să rămînă ca o stîncă, neschimbaţi, neschimbători ca un mit. Cîtă superficialitate e-n om! 
– Ce mult te-ai maturizat, Pavele, spuse Sînziana fără tranziţie. Poate şi cînd te-am cunoscut erai la fel, dar n-am avut eu timp să observ. Atunci, eram ocupată să te iubesc, nu să te analizez.

— Minimalizăm trecutul? întrebă Pavel, cu-o uşoară nuanţă de reproş. — Nu, dar eu vorbesc în dodii, cum zice o colegă de laborator, o bio- chimistă. Nu-mi place să vorbesc tern, ca-ntr-un raport. Totdeauna amestec gluma cu seriosul. Să ştii că nu-mi bat joc niciodată de nimic şi de nimeni, în viaţa mea nu mi-am bătut joc de nimeni şi de nimic. Pentru mine, limba este ca o fiinţă cu care glumesc, mă joc, din care vreau să scot tot ce pot. N-o las să lenevească şi să dospească. O trag de-o ureche, îi dau un bobîrnac şi-n acelaşi timp am un mare şi neclintit respect pentru ea! Nu uit că e singurul sistem de semnalizare cu-adevărat uman.
— Cred c-ai fi făcut carieră şi-ntr-o meserie-n care materia primă e cuvîntul. Scriitoare, ziaristă, avocată…
— Dac-ar fi fost să urmez chiar ce mi-aş fi dorit cel mai mult, aş fi urmat Filologia.

— Deci şi-n meserie ai luat tot ceva plasat pe locul doi.
Glasul lui Pavel sună a pagubă.
— Hazardul are un rol incontestabil în viaţa omului. N-avem posibilitatea să ne combinăm cu toţi oamenii din lume: ca-n matematică elementul m luat de n ori. De unde să ştim unde se află omul cel mai potrivit nouă? Atunci, luăm ce ne scoate-ntîmplarea-n cale. Dacă nepotrivirile nu sunt strigătoare la cer, ne-mperechem 
bărbaţi cu femei — fără să aşteptăm să apară „el”, „unicul” — alegem prieteni, şi-n cadrul aceleiaşi legi, ne alegem o profesie; de dorit — una cu care să nu fim flagrant nepotriviţi. Cît te potriveşti cu-o profesie poţi spune abia după un număr de ani de convieţuire cu ea. între un om şi profesia lui sunt aproape relaţiile dintr-o căsnicie. Poate exista armonie, pot apărea dezechilibre; convieţuirea, ca şi în multe căsnicii, poate continua din rutină: „Unde să mă mai duc acum? E prea tîrziu. O să meargă şi de-acum încolo, tîrîş-grăpiş, cum a mers şi pîn- acum”. Şi timpul trece şi rezolvă această relaţie precară: în profesie — vine pensia; în căsătorie — vine moartea şi ia unul din parteneri. Timpul este factotum-ul lucrurilor lăsate la voia-ntîmplării. Şi-acum, după atîtea consideraţiuni generale. Să-ţi spun de ce m-am făcut eu doctoriţă. În liceu, învăţăm bine la toate materiile, dar mai mult şi mai mult mă interesa ce era legat de spiritualitatea lumii. Mă interesa, de exemplu, limbajul ca fenomen, toate avatarurile prin care trecuse, toate subtilităţile lui, mă interesa civilizaţia. Mi-ar fi plăcut să ştiu semnificaţia celui mai mărunt lucru din lunga succesiune a civilizaţiilor. Mi-ar fi plăcut să trăiesc toată viaţa într-o vastă bibliotecă, unde să aflu şi iar să aflu. Mama era licenţiată-n litere: greacă şi latină. Fată de ţărani, obţinuse o bursă-n Franţa, unde şi-a luat doctoratul. Întoarsă-n ţară, a căpătat un post în Bucureşti, la un liceu de fete. L-a cunoscut pe tata, s-au căsătorit. Tata era doctor; şi doctor foarte bun, după cîte spun foşti colegi de-ai lui. A murit pe front, în ’42. Doi fraţi ai mamei au murit şi ei pe front. Bunicul, „Taica”, tatăl Mamei, s-a-ntors de pe front cu un picior ţeapăn. Bunicii mei dinspre tată muriseră înainte ca eu să mă nasc. De mică-am auzit mereu cuvintele „parastas”, „pomelnic”, „colaci”, „colivă” şi le vedeam materializate. În cursul anului, mergeam de cîteva ori la biserică, la Bucureşti, şi la Cernaţi, în satul Mamei, şi cu mîna mea de copil, printre mîinile celor bătrîni, săltam şi coboram încet o tavă cu colivă, în timp ce preotul cînta „Veşnica pomenire”. Mişcarea aceea de-nălţare şi de coborîre, a cărei semnificaţie n-o ştiu nici astăzi, în mintea mea semăna cu legănatul unui copil, iar „Veşnica pomenire” cu care preotul însoţea gestul nostru, un cîntec de-adormit morţii. Deşi Mama-mi explicase că după moarte ne prefacem în iarbă, în flori, că iar putrezim şi iar înviem în ceva şi că-n felul acesta nu ne pierdem ci luăm doar altă-nfăţişare, eu îmi închipuiam morţii ca pe locuitorii unei alte aşezări, unde trăiau ei între ei şi nu voiau sau nu puteau să se-
amestece cu viii. Mama vorbea despre Tata-n fiecare zi. „Cum zicea Gheorghe” sau „aşa ar fi zis Gheorghe”, vorbe pe care le-auzeam mereu, mă-ntăreau în credinţa acelei lumi existente-n altă parte. Din spusele mamei, dintr-ale celor care-l cunoscuseră, Tata mi-era foarte drag. Era pentru mine un punct de onoare să-i semăn şi să fac profesia lui. Dar inima mă trăgea spre Filologie, spre Istorie. Mama, care nu mi-a impus niciodată părerile sau dorinţele ei, văzînd că nu mă hotăram, m-a sfătuit să fac Medicina. Nevrînd să mă-nduioşeze şi deci să mă influenţeze, nici n-a pomenit de Tata, mi s-a dat însă pe ea ca exemplu. După Reforma-nvăţămîntului, latina şi greaca, nu se mai predau în şcoli: catedra ei se desfiinţase, în învăţămînt, i se oferise, la 90 de kilometri de Bucureşti, echivalentul unei catedre, care se compunea din muzică, educaţie fizică, desen şi geografie. Dac-ar fi fost singură poate s-ar fi dus acolo ca să rămînă-n învăţămînt; dar mă avea pe mine. începea să-i aibă şi pe bunici care, declaraţi chiaburi, aveau şi ei nevoie de ajutor, deşi n-o spuneau. Şi-aşa s-a făcut ea dactilografă. „E bine să faci o meserie din care să nu poţi ajunge dactilografă sau vînzătoare. începe epoca profesiilor tehnice. Maşini, fizică, chimie, calcule, calculatoare. Dar dacă spre o asemenea profesie nu te trage inima deloc… Oameni bolnavi au fost, sunt, şi-au să fie însă totdeauna. Deci, poţi face-o profesie veche de cînd lumea şi care-o să ţină cît lumea. În locul tău, între Filologie şi Medicină o clipă n-aş ezita. Cînd erai mică şi te mai lăsai pe tînjeală îţi spuneam: învaţă, că altă avere şi altă protecţie nu ai. Tot aşa îţi spun şi-acum: fă o meserie de pe urma căreia să poţi trăi, fără să-ţi bată inima că s-ar putea să fii nevoită s-o schimbi, că altă avere n-ai să ai. Mulţi profesori, mulţi avocaţi fac azi alte meserii decît pe-a lor, dar nici un doctor, nici un inginer, nici un chimist n-a fost nevoit să-şi schimbe profesia”. Aşa m-am făcut eu doctoriţă. 
[…]


Puţină lume ştie vorbi, cu adevărat.
[„Ştie vorbi…” Doar în Transilvania şi-n Banat se mai foloseşte un mod personal plus infinitivul, ca-n latină], observă Sînziana pentru sine.
— Şi, cum spuneam, te-nsori cu-o fată care nu e unica sau aşa cum te gîndeai c -ar fi sau chiar a fost unica. Şi trec anii şi te obişnuieşti atît de mult cu prezenţa femeii de lîngă tine, încît uiţi că ai visat pe altcineva, la altcineva.
— Cu o condiţie, Pavele: să nu fie o deosebire flagrantă între ce visa visul şi ce ţi -a dat realitatea.
Pavel o privi cu bănuiala că visul şi realitatea ei nu se potriviseră cine- ştie-ce şi-l mîhni gîndul că şi el făcuse parte din această realitate.
— Dezacordul cel mai grav nu este cel dintre ideal şi real, dintre unicul visat şi ce-ţi oferă realitatea, ci dintre real şi imaginea pe care ţi-ai făcut-o despre acest real. Cunoşti un om şi-ţi dai seama de la prima vedere că n-are nimic de-a face cu visul tău. Dar îţi faci o imagine despre-acel om — o imagine care de cele mai multe ori îl înfrumuseţează, îl flatează, fiindcă-n sufletul fiecăruia dintre noi rămîne toată viaţa o aspiraţie spre bine, spre frumos, şi speranţa, chiar nemărturisită, în fericire — iar omul păcătuieşte şi faţă de această imagine. Mama zicea că dacă vrei să păstrezi indiferent ce relaţie cu un om, trebuie să-l consideri ca pe-o rudă apropiată şi să-i ierţi, să-i tot ierţi, cum le ierţi copiilor, părinţilor, fraţilor tăi. Dacă ai orgolii, nici o relaţie nu e posibilă. Convinsă că Mama avea dreptate, am încercat să aplic acest principiu faţă de fostul meu bărbat, îl înţelegeam, cum îi înţelegeam şi pe şefii mei, pe Voicu Marin şi pe Titus Verzeu, îl şi iertam, dar peste fiecare-nţelegere, peste fiecare iertare se-aşternea o crustă de-amărăciune care-ncetul cu-ncetul se transforma-n răceală. În acest proces de stratificare, simţeam căldura din mine pipernicindu-se, ajungînd un fel de fosilă-ncremenită sub gheţurile unei geologii neiertătoare. Cînd am divorţat, cînd a divorţat bărbatu-meu de mine vreau să zic, sufleteşte eram demult despărţită de el „

Cu drag, Mama lu’ Ana

Arta conversației de Ileana Vulpescu

M-am apucat să recitesc cartea Ileanei Vulpescu, carte pe care am citit-o, așa cum le-am citit pe toate, în tinerețe (acum mai bine de 15 ani)!


„Nimeni”, „niciodată” le spunem deseori fiindcă ne-am
dezvăţat să le analizăm conţinutul, fiindcă vorbim la-ntîmplare,

fiindcă rostim cuvintele fără să le atribuim nici o valoare. „Nimeni”, „niciodată”
sunt cuvinte definitive, cu un conţinut sacru, inviolabil ca
un mormînt. Eu nu spun niciodată cuvinte la-ntîmplare. sunt cam
patetică. De ce n-aş fi? Să ne cenzurăm şi-n noi înşine, nici cu noi
înşine să nu-ndrăzmim să fim noi? atunci, cînd? şi faţă de cine? faţă de
viermii cei neadormiţi care ne află tainele trupurilor? Dar pe-ale
sufletelor ce viermi au să le afle vreodată? Cuvinte, cuvinte… Am un
respect pentru cuvînt ca pentru o fiinţă. Poate pentru că m-a născut şi
m-a crescut o mamă adăpată la două izvoare ale cuvîntului: la cel de la
ea din sat, de la Cernaţi, şi la cel al culturii clasice, învăţată-n şcoli.
„Cu gura face şi-şi face omul şi cel mai mare bine şi răul cel mai
mare”, aşa zicea Mama. „Umblă, mamă, cu vorbele cum ai umbla cu
un ou moale”, mă dojenea ea blînd cînd o mai luam eu razna cu gura.
Aşa învăţase ea din pomul veşnic roditor al cunoaşterii. De cînd am
început şcoala, în fiecare dimineaţă se uita la mine ca la o icoană, şi-
mi spunea cu un glas rugător şi pătrunzător, care voia să intre-n fiecare
fibră din mine: „ai grijă ce vorbeşti, copilul mamei, sunt vorbe care,
ştii tu… te roagă mama…” Aflasem şi eu că erau vorbe care te puteau
evacua în spaţii mai strîmte decît mansarda noastră din Cercului”.
„Uite Hangan ce bine ştie! Ea cum a-nvăţat şi tu nu?”, m-a dat de
exemplu într-o zi profesoara de franceză, prin ’50, cred, cînd Niura,
una din gemenele Dulgheru pe care-o ascultase după mine, se
poticnise la „si conditionnel”. „Hangan a avut guvernantă”, s-a grăbit
o colegă să ne-ajute pe-amîndouă. Guvernantă n-am avut, dar mama
mea şi-a făcut doctoratul la Paris; a-nvăţat acolo franţuzeşte şi
englezeşte, şi m-a-nvăţat şi pe mine de mică. „Parcă-n fişă scrie că
mama ta e dactilografă”, m-a-ntrerupt profesoara care ţinuse-un
trimestru locul dirigintei noastre (profesoară de rusă, plecată la
specializare în U. R. S. S.) „Acum e dactilografă, dar la bază e
profesoară de latină şi de greacă”. „La bază”. Mi-era greu să stabilesc

vreo relaţie între „baza” din această formulare şi „baza” din geometrie.
Dar nu ştiam să exprim altfel decît prin sintagma aceea „tip” situaţia
profesională a Mamei. „Bunicii tăi ce sunt?”, a continuat profesoara
dintr-odată plină de curiozitate în privinţa genealogiei mele. „Ţărani”.
„Şi şi-au trimis fata la doctorat, la Paris?”, a rostit profesoara,
neîncrezătoare. „A trimis-o statul cu bursă”. „Tatăl tău ce e?”. „A fost
doctor; a murit pe front”.
Afară de Liliana, singura mea prietenă, nimeni din clasă nu ştia nimic
despre mine. Nu era rău să ştii franţuzeşte, că doar fusesem citată ca
personaj pozitiv pentru asta — însă trebuia să ştii de la şcoală, să fi-
nvăţat de-a valma cu toţi copiii, înţelegeam că oameni care ţineau
haine de blană la naftalină umblau cu lodene; înţelegeam că etalarea
unor bunuri materiale care nu fuseseră şi nu erau la-ndemîna tuturor,
putea părea aroganţă. Dar nişte bunuri spirituale ca, de pildă, o limbă
străină învăţată acasă, un bun spiritual cum putea ofensa pe cineva? Pe
cine, de pildă, ar fi ofensat că eu aş fi ştiut să pictez? Cum putea fi
cineva ofensat că altcineva ştia ceva ce el, acel cineva, ştia mai puţin
sau deloc? I -am povestit Mamei cele-ntîmplate la şcoală, şi i-am
expus cum m-am priceput nedumerirea mea cu privire la bunurile
materiale şi la cele spirituale şi la dezacordul pe care puteau să-l
stîrnească-ntre oameni. Mama mi-a explicat că orice bun spiritual este
convertibil în bunuri materiale, iar bunurile materiale în muncă. Aşa
rezum eu astăzi explicaţiile ei de-atunci. „Cine munceşte cu braţele se
gîndeşte: cît ar trebui să muncesc eu ca să-mi cumpăr covorul ăsta?
Explicaţia, această primă parte a explicaţiei o-nţelegeam. Dar nu-
nţelegeam de ce omul care muncea cu braţele s-ar fi supărat pe unul
care picta, ca nenea Matei, de pildă. „Fiindcă se gîndeşte: cît timp ar
trebui să muncesc eu ca pe urmă să pot sta şi să pictez un tablou?
„Mamă, şi tu crezi că el are dreptate cînd gîndeşte aşa?”. „Draga
mamei, nu ştiu dacă are sau n-are, dar aşa gîndeşte şi aşa e-nvăţat să
gîndească. Mai întîi, trebuie să te pui în locul altuia şi după aceea să-l
judeci. De cînd lucrez la Cauciucul, înţeleg altfel lucrurile decît
înainte”. Mi-aduc aminte că am fost tristă toată ziua. în sufletul meu se
furişase ceva tulbure, ce nu existase pîn-atunci: îndoiala, bănuiala.


Eu o citesc de pe Scribd, aici linkul cărții. Am înțeles din comentarii ca nu este completă totuși (sunt numai primele 210 pagini din vreo 400). Până ajung la pagina 210, mă bucur de ea de aici. 


Ileana Vulpescu – Arta Conversatiei


Cu drag, Mama lu’ Ana