No es tan fácil ser niño

Hola, hola, ce face lumea? M-am trezit la 5, am avut un coșmar. Se făcea că o lua valul pe Ana, propriu. M-am trezit transpirată și cu un gust amar. Cred că de la dumplings ce visasem înainte că îi mănânc cu… Sorin (from all people, he hates dumplings si nu cred că s-a atins ever de street food in HK, poate doar când mergeam în Discovery Bay, pentru burgeri) on the streets of Hong Kong din toate locurile din lumea asta.

Si  mi-am adus aminte că m-a impresionat Ana aseară, am ajuns la capitolul cărții in care personajul principal al cărții din titlul povestește cat  de mult i-a  plăcut filmul Dumbo. Am ajuns la partea din carte în care eroul, un copil de 11 ani, fiind bullied de un altul din școală, din cauza urechilor lui, vede filmul Dumbo și îl impresionează faptul că, în ciuda urechilor acestuia din urmă, ajunge să lucreze și să trăiască fericit într-un circ. La care Ana mi-a explicat că asta este datorită faptului că face legătura dintre situația lui și a elefantului. Mi s-a părut interesant că Ana a înțeles legătura asta cu ușurință. ☺️

În alta ordine de idei, ieri am fost să alerg și m-am simțit super bine. Poate se repetă și azi minunea, macar să fac câteva exerciții acasă și tot ar fi ceva. Aș prefera totuși să le fac in aer liber.

Am terminat autobiografia lui Agassi, mi-a plăcut. Și pentru că mi-a plăcut mult Veep, serialul de televiziune american care doar ce s-a terminat, mi-am luat cartea audio făcută după film, „autobiografia” (înțelegeți ghilemele daca vedeți serialul) Selinei Meyer, narată de Julia Louis Dreyfus, pentru că îmi place de Julia mult (partenera lui Jerry din Seinfeld) și pentru ca mi se pare Veep cel mai fain serial de comedie politic al tuturor timpurilor. Am început-o ieri.

Copiii l-au descoperit pe Shel Silverstein, am terminat aseară „Falling Up”, ne-a plăcut tuturor așa de mult încât am mai comandat două cărți ale lui, „The giving tree” pe care am terminat-o deja si pe care v-o recomand cu căldură, este fenomenală pentru toate vârstele. Look it up. Iar azi  începem „Where the sidewalk ends”. Desi nivelul de lectură este un pic mai avansat, Alex este foarte ambițios și citește și el, cot la cot cu Ana, poeziile. Ilustrațiile sunt foarte frumoase, diferite, te fac sa te gândești outside the box iar copiilor le place asta.

Și se anunță multe seriale noi pe Netlix, toate super interesate, am aruncat în ochi aseară și am salvat câteva in Instagram stories, daca vă interesează, take a look. Și că tot suntem la capitolul filme am rămas foarte surprinsă că Ana nu a vrut să vadă Frozen II, care tocmai s-a lansat weekendul trecut. Poate a fost doar o fază de moment, o indispoziție 😁, sau poate she grew out of it. Let it go, cum s-ar zice. One can only hope. Sau cum spunea un prieten bun pe Facebook,a mi-am revenit din Frozen I, nu sunt pregătită pentru Frozen II.

Și mă pregătesc emoțional pentru vineri, când am planificat a long time overdue playdate cu prietenii copiilor (câte unul de fiecare, să ne înțelegem).

Voi ce mai citiți? Ce mai vedeți?

The Gates

Melinda Gates, de fapt. Că despre cartea ei cea noua aș vrea să scriu astăzi. Am terminat-o ieri și mi-a plăcut, pe Audible, narată chiar de ea. „The moment of lift” îi zice și a apărut în aprilie anul ăsta, eu mi-am luat-o de prin august, cred, dar n-am ajuns să o ascult/citesc până zilele trecute. Am cumpărat cartea după ce am văzut-o într-un interviu în show-ul lui David Letterman de pe Netflix, mi-a plăcut cum a vorbit, în care a menționat și noua carte. Cartea e foarte frumos scrisă, cu multe exemple personale din relația/căsnicia cu Bill Gates si cu multe povestiri din tripurile ei cu fundația. Fiind narată de ea, a adus un plus de savoare cărții, aceasta fiind unul dintre motivele principale pentru care mi-am cultivat gustul cărților audio. Al doilea find că sunt foarte practice și fac orice munca casnică sa pară floare la ureche, să nu mai zic de timpii morți din trafic sau când călătorești. Ascult cel puțin câte o carte pe luna în felul ăsta.

Vorbește în carte despre gender biases, inegalitatea dintre sexe, despre cât de ușor este câteodată să încurajezi femeile doar prin simplul fapt de a te abține să le tragi în jos, să le sprijini, despre cum este toată lumea câștigată, societatea în general, când femeia este sprijinită, încurajată să ia inițiative. Despre lucrurile frumoase pe care le face pentru femeile și oamenii din țările în curs de dezvoltare prin intermediul fundației lor (a ei și a lui Bill Gates): planificare familială și contracepție și multe altele (printre altele și despre atrocitățile de aici: mutilările genitale și căsătoriile cu minore).

Eu de exemplu nici n-am știut că fundatia Gates a fost beneficiarul principal al averii lui Warren Buffet.

Mi-au rămas în cap două chestiuni, pritre altele. Una este de fapt o statistică, care pe mine m-a surprins, oarecum. Aceea că o femeie face, de-a lungul vieții, în medie cu 7 ani mai multă muncă neplătită in familie, comparativ cu bărbatul. Că femeia face multă muncă neplătită (curățenie, mâncare, cumpărături, dus/adus copiii de la școală), asta știam, dar că se aduna orele astea la 7 ani, în medie pe parcursul unei vieți, n-am știut. Ani în care poate termina o facultate, că asta era ideea în carte. Sau pur și simplu poate doar investi în educație în general, sau doar in a avea grija de ea. Cei 7 ani sunt comparativ cu un bărbat, da, nu sunt anii petrecuți în viață pentru a face muncă neplătită, ci sunt anii in plus comparativ cu un bărbat, pe care ii petrece făcând asta. Mind-blowing! Și asta este media, ca sa zic așa, pentru că îmi imaginez că în țările subdezvoltate diferenta e mult mai mare. Food for thought.

Mai vorbește în carte despre cât de mult a contat faptul că, la început de carieră, a avut două job interviews: unul la IMB si unul la Microsoft. Fiind la interviul la IBM, intervievatoarea, hotărâtă să o angajeze, a întrebat-o dacă acceptă oferta ei, la care Melinda i-a spus că așteaptă și răspunsul unei firme mai mici, nou înființată, Microsoft, la care aceasta i-a spus sa ia jobul de la Microsoft, daca i se oferă, pentru că are oportunități de promovare/avansare excelente in cadrul unei companii mai mici și cu multe perspective pe piață. Cât de mult contează aceste sfaturi la începutde de drum, enorm!

Mi-a plăcut că a făcut referiri la Brene Brown, dar și la Yuval Harari (oh, well, nu le poate avea pe toate nici ea😁).

Mi-a părut rău că am terminat-o, dar ma consolez cu documentarul despre Bill Gates si mi se pare si mai interesant de urmărit acum, după ce i-am citit cartea Melindei. Sunt pe la episodul doi dintr-o serie de patru, parcă.

Azi am inceput autobiografia lui Demi Moore, tot pe Audible, narată de autoare. Câtă diferență între cele două! Revin pe marginea cărții, a lansat-o recent, zilele astea și eram curioasă.

Omenie

Ieri m-a impresionat extraordinar un șofer în trafic. Să vă povestesc, așadar, începând prin a va spune că în Guadalajara traficul e oribil. Imaginați-vă dimineața trei benzi, toate pline ochi cu mașini care circulă bară la bară. Pentru un drum pe care in mod normal faci 20 de minute, fără trafic, dimineața faci 40 de voie,daca mai e si accident pe Periférico depășești ușor pragul, recordul meu a fost de o oră și douăzeci de minute, de am crezut că înnebunesc. Am plecat la 7 și am ajuns la școală la 8.20, pentru că în Guadalajara se umplu străzile de apă când este anotimpul umed, când plouă cu spume. Ei, după o noapte din asta de pomină am bătut eu recordul. Copiii știu că atunci când îi duc eu la școală dimineața plecăm cu cel puțin cinci minute mai devreme decât ar pleca în mod normal cu taică-su, pentru că prefer sa ajungem cu o jumătate de oră înainte de a incepe orele, timp în care se pot juca cu prietenii lor în curtea școlii, decât să stam cu toții în trafic sa ne blestemăm zilele 😁.

La un trafic de așa anvergură bineînțeles că lumea își pierde răbdarea, îți taie fața și uite așa se ajunge la accidente. Nu majore, but annoying si care îngreunează traficul și mai mult (despre cât de calmi și relaxați sunt ei în caz de accident vă povestesc altă dată, că și asta e o chestie care pe mine m-a surprins întotdeauna la ei). Ieri mi-a tăiat un om fața la semafor și, surprinzător pentru mine, nu m-am enervat (prea tare). Un om la vreo 55 de ani, cam așa. Și cum stăteam noi așa la semafor, că era roșu, el în mașina din fața mea, eu tacticoasă în spatele lui, îl văd că se dă jos din mașină și vine spre a mea, făcându-mi semn să dau geamul în jos. M-am gândit că s-a văzut pe fața mea, my usual resting bitch face, pentru cunoscători 😁, că nu mi-a convenit că mi-a tăiat fața. Mi-a spus calm că i se pare că am capota deschisă și m-a întrebat dacă poate să o închidă. A apăsat ușor pe ea, capota a făcut ușurel poc și asta a fost. I-am mulțumit din suflet și dus a fost. Știu că era un pic ridicată pentru că și mie mi se păruse că parcă zbârnâie un pic cu o zi înainte, dar m-am gândit că e din cauză că sunt eu vitezomană.

M-a impresionat mult omenia omului ăsta. De ce ne impresionează atât de tare gesturile astea de random kindness ale unor străini? Ne-am obișnuit atât de mult cu răutate și așteptările sunt scăzute?

Septembrie

Ce mai faceți, oameni buni? Nu ne-am mai auzit de o veșnicie, și, deși mi-am propus sa scriu mai des, nu-mi prea iese. Life happens, cum s-ar zice mai pe românește. 😁

Aproape a trecut și septembrie, imediat vine „Día del muertos” iar de aici până la „Merry Christmas” mai e un pas. Septembrie a trecut pentru noi ca vântul și ca gândul, cu aniversările de rigoare: Buni a făcut 70 de anișori, Ana 10 iar subsemnata a stricat cifrele astea rotunde prin împlinirea mirobolantei vârste de 43 de anișori. Să trăim și să înflorim cu toții, zic!

Ne-am sărbătorit frumos, molcom, pe îndelete, cum ne place nouă: am fost o săptămână în Puerto Vallarta, unde am mâncat și-am dormit și am înotat. Speaking of, nu-mi vine să cred că n-am înotat în ploaie până la 43 de ani! Picaturile de ploaie se văd ca niste diamante pe sub apa, absolutely amazing, pentru prima dată în viață mi-a părut rău că nu am telefon water resistant. Partea mai puțin distractivă, cum ar zice Alex, e că unii dintre noi s-au ales cu dureri de urechi și maxilare, care doamne ajută că s-au vindecat între timp (cam în 4 zile de antibiotic in ureche). Shit happens!

Ca de obicei când se termină vacanța, noi suntem cu gândul la următoarea escapadă, care va fi cel mai probabil în Houston, pe care nu l-am vizitat până acum decât în trecere, aeroportul fiind un nod de tranzit important. Love traveling to US, iar pentru noi e super convenient, fiind vecinii de la nord, așa că abia aștept și escapada asta. Îmi place să mă documentez înainte, să salvez chestii pe care vreau să le vizităm, locuri unde să mâncăm (astea mai mult le face Sorin, că se pricepe mai bine și îi și place), locuri recomandate pentru petrecerea timpului cu copiii, din astea. N-am bookuit încă nimic, așteptăm următorul salariu sa ne desfășurăm în voie 😁.

Până una alta ne bucurăm de vremea încă frumoasă (nu s-a răcit noaptea, e încă călduț, zilele sunt tot așa de călduroase, 28C or so, dar m-a anunțat Sorin că scad temperaturile de săptămâna viitoare, ajung la 26 maxime pe zi, much cold 😁). Între timp au apărut și serialele de toamnă, printre care multe noi drăguțe, de care o să vă povestesc altă dată.

Că să înțelegeți mai bine de ce plaja Destiladeras este my most favourite din toată lumea:

Molcom

Se aproprie. Se apropie cu pași repezi plecarea noastră din vacanța de anul ăsta din România. Au trecut două luni ca gândul și ca vântul. E cea mai lungă vacanță a mea și a copiilor în România, două luni și jumătate (poate am mai făcut din astea și când erau mai mici, dar de când cu școlile sigur nu). Mai avem zece zile. Zece zile de răsfăț ca la mama acasă, după care mă întorc head on si full on la rutina prea bine cunoscută, care acum mă sperie, dar pe care o și aștept, oarecum. Revenim la treziri pentru școală, somn de la ore decente (8.30)p copii, gătit, pregătit lunchboxes și timp petrecut eu cu mine și cu Rita perita. Mi-e dor de Rita și de diminețile răcoroase din Guad, de flori, colibri și seafood.

Dar îmi va lipsi arăt de mult România! Glumesc cu mama, că n-a apucat să-mi facă faimoasa ei „ciorbă de pleurotus” cu care mă zăpăcește de cap când sunt în Guad (eu n-am găsit pleurotus la noi până acum). Râdem, râdem, dar nu-i râsul nostru. Anul ăsta ame petrecut timp de calitate cu mama, prin amabilitatea copiilor și a lui Sorin, care au vrut să împartă o cameră în excursiile noastre în Herculane, mie și mamei rămânându-ne să o împărțim pe cealaltă. Am povestit și-am râs până târziu în noapte, după care eu mi-am petrecut restul nopții mișcând-o delicat, așa, că mama sforăie ca Sorin, ușurel, ca fuiorul, dar constant. Și eu sforăi, îmi zice Sorin, dar am somnul mai ușor, după copii, mă trezește orice zgomot. 

Încerc, așadar, să îmi întipăresc pe retină fiecare colțișor, fiecare apus, fiecare gest. ☺️

Got it on my mobile

Nu știu de ce sună mai bine postările in engleză, mai smart and shit. Anyways. Ăsta e titlul, cu ăsta defilăm.Ideea e următoarea: am instalat chestiunea pe mobil, dar sunt la fel de putoare crasă ca și ieri, so yeah, there’s that. Și totuși azi mai multe cuvinte ca ieri. ☺️Aștept picii sa vina de la „pedure”, cum zice Ana.De pe norișorul meu roz,

O mancarime

Hola, hola! Sunt in Romania, si, ca niciodata, am un urge (como se dice o „mancarime” 😀 a degetelor) sa scriu pe blog. N-am mai scris de o vesnicie si de o saptamana ma tot gandesc ce aplicatie sa mai sterg, ca sa pot sa scriu pe blog de pe telefon, much more easier for me (predictive text, diacritice and stuff, cred ca mi-ar lua mai putin timp; in plus, m-am dezobisnuit de caculator, nu il mai folosesc ca inaine, doar pentru Netflix si filme).

Suntem in Romania si I’m having a blast. Nu-mi vine sa cred ca suntem deja de o luna si jumatate aici. Stiu asta pentru ca in weekend vine si Sorin si mai avem fix o luna pana plecam inapoi spre Guadalajara. Oh, well, time flies when you’re having fun, cum le tot zic eu copiilor. Zilele mele sunt usoare si oarecum pline, nici nu stiu cum trec pe langa mine. Fac mult net (facebook), of course, multe tampenii, ma mai duc si la film, which is always fun and entertaining. Ieri, de exemplu, am fost la vreo doua, la cel cu Diane Keaton („Hai ca putem” – love the Romanian translation! :D), am facut cumparaturile si apoi m-am dus si la al doilea („Ape ucigase” :D). Asta din urma a fost o mare porcarie, dar investisem prea mult timp in el si am zis sa il vad totusi pana la capat. Mai bine beam si-o bere (o aveam in plasa, facusem doar cimparaturile si mai era si proaspata si eram si singura in sala). N-am baut-o ca mi-era ca ma molestese si mai tare, filmul fiind prost, adormeam pe la film, mai stii?! Anways…

Apropo de filme, in ultima vreme au aparut o gramada de serii noi, si pe Netflix si pe Hulu. Pe Netflix am vazut noua seria a „Comedians in cars getting coffee”, a lui Jerry Seinfeld, which is amazing. Am vazut-o chiar inainte de a incepe „La casa del papel”, pe care n-am terminat-o nici in zi de astazi, mai am doua episoade ori so. Nu mai am aceeasi tragere de inima ca pentru primele doua serii. Oh, well.

Iarasi ce-am mai vazut si mi-a placut, tot pe Netflix, este documentarul depre Cambridge Analitica, Facebook si rolul celor doua in campaniile Brexit si Trump. Super interesant, recomand cu caldura.”The Great Hack” ii zice.

Cautand acum pe Netflix cum ii zice documentarului am descoperit ca a aparut seria a doua din „The letdown” si, din aceeasi categorie „Workin’ Moms”, do yourself a favor and watch them. You’re welcome.

Am mai vazut noul stand up al lui Aziz Ansari , mi s-a parut foarte plin de emotie, deep, in care a abordat si tema acuzatiilor la adresa lui, cele legate de miscarea „me too”, si cum erau sa ii schimbe radical viata (s-au dovedit a fi false, but this shit can break you as a public person). Which I completely get it si mi s-a parut foarte fain ca a abordat asta in stand up-ul asta. Si tot la categoria stand up, am vazut ca a aparut si unul al lui Whitney Cummings, whom I really like, i-am citit si cartea, e super haioasa si inteligenta tipa. Stiati ca unul dintre cei doi bludogi i-a sfasiat o ureche? A reusit sa si-o coase la loc, but still. Din carte stiu.

Si va mai recomand „Euphoria”, este un serial despre adolescenti.

De „Handmaid’s Tale”, „Big little lies” nu va mai zic, ma gandesc ca se uita toata lumea la ele. La mine asta din urma merge cam greu, am vazut primul episod si cam atat, nu mai stiu de ce, ori nu m-a prins ori am avut altele mai bune worth bingeing.

Si vreau sa mai vad „Black Monday”, because Don Cheadle, whom I love. Timp sa fie.

Observ ca postarea se transforma usor, usor in recomandari de filme and stuff, desi voiam sa scriu despre Romania si ce imi trezeste statul in aceeasi casa (ma rog, apartament) in care am stat 40 de ani (stau la mama, daca nu v-ati prins 😀 ). Si despre cum vreau sa scriu sa nu uit, sa ramana chestiile astea frumoase, mometele mici, de zi cu zi, care imi fac viata plina, pe care sa le pot reciti peste ani si ani.

Ca si blogul asta. Mi-e frica sa nu uit, de aia scriu eu, de aia am si atatea filme si poze de nu pot sa imi instalez un amarat de wordpress pe telefon. Of, of!

Am sapte mii de etichete, sweet Jesus! Trebuie sa fac curatenie pe blogul asta!

La ceas de seara

Nici nu stiu de unde sa incep. De la faptul ca iar a trecut o vesnicie pana sa mai scriu si eu un post?! I mean, seriously?! How could I have done this shit daily with a small baby?! Beats me! What I know for sure is that I miss it.

Anyway, I’m here si citind blogul Alinei mi s-a facut pofta de scris si de calatorit. Pe Alina o cunosc personal de ani de zile (a fost si este prietena mea pe care am cunoscut-o in HK, de care am devenit foarte apropiata. She’s strange and special and I love her!) Speaking of, Alina and The Wandering Warrens are awesome, people! Go check them out! Au plecat in excursie prin Asia. Doar cu rucsacele, ei si cei doi copii ai lor (Alya a fost si va ramane forever and ever Ana’s best friend, you might have seen them trio on my facebook wall). How cool is that?! I mean, I really like the memories they’re so busy making. This is life, people, this is the life! The one that we live it to teh maximum, the one full of adventures and experiences and all that. We only get to do this shit once, there’re no do overs or something. It’s our life and it’s here and that’s all we’ve got!

Asa, inapoi la oile noastre. Scriu mult in romglish pentru ca ai mei copii vorbesc in englezeste, ca limba materna, chiar daca suntem romani cu totii. De la faptul ca am locuit in HK atata amar de vreme. Intre timp au invatat spaniola, chestie ce ma umple de fericire peste masura, ca nu a fost in drum lin, in sensul ca da, copiii sunt buretei, dar sa ii arunci intr-un mediu in care se vorbeste NUMAI spaniola nu-i tocmai usor pentru cei mici, mai ales corelat cu schimbarea de continent si implicit rutina ans shit… not easy.

Anyway, been busy bees lately, as always. Travelling all over the place (spre sa apuc sa povestesc despre asta in curand). Slava domului ca am inceput sa conduc, ca nu stiu cum faceam fata lunilor astora care au trecut si vor mai urma. Sorin calatoreste cum n-a calatorit EVER de cand lucreaza. Are cel putin o calatorie in San Diego, lunar, in mod regulat, plus the usual shit that just pops up. De exemplu doar ce s-a intors din San Jose iar iunie se anunta fully booked. Every single week. Nu ne afecteaza prea mult pentru ca e plecat trei, patru zile maxim, ceea ce e ok. Nici nu vreau sa imi imaginez stresul prin care as fi trecut daca nu m-as fi apucat de condus in februarie, cu uber and all in fiecare dimineata pentru dus apoi adus copiii de la scoala. De cand conduc insa, e PARFUM! Fac vreo 55 km in fiecare zi, but it’s so fun, really love it!

Cam atat, sper sa mai scriu si maine ca acum sunt in priza cu noua serie Netflix „Dead To Me”. C yaaaa!

Drive safely!

Unul dintre lucrurile pe care le-am făcut târziu în viață a fost să conduc mașina. Mi-am luat carnetul de șofer la douăzeci de ani, nu știu exact câți, cred că 24, pentru că îmi aduc aminte că lucram la turc pe vremea când făceam școala de șoferi, iar asta a fost chiar înainte de a mă mărita. Școala de șoferi am făcut-o cu Mărăscu, un om înalt de care îmi aduc aminte și acum cu plăcere. Una dintre chestiile lui favorite era să ne spună: „Vezi bicicliștii ăia de pe margine? Ăia nu sunt popice, deci trebuie sa semnalizezi când treci pe lângă ei!”.
N-am avut nicio traumă cu condusul, doamne ajută că n-am nimerit niciun polițist cu exces de zel la examen, exceptând, desigur, trauma majoră că am învățat să conduc și am dat examenul pe o Dacia 1300, de te durea piciorul până schimbai vitezele.

Trece vremea și ajungem in Guadalajara, care are transport in comun echivalent cu zero, practic, unde fără mașină nu exiști. Am avut mare noroc că atunci când am ajuns in Guadalajara Uber era la începuturi, dar era, deci deplasarea dintr-o parte în alta a fost parfum imediat cum am ajuns, când Sorin n-avea încă mașina de la Flex și trebuia să ne ducem cumva copiii la școală, în prima lună. După care ne-am luat mașină. Prima mașină ne-am luat-o la 40 și de ani. 😁 N-am avut nevoie, sistemul de transport public în Hong Kong este unul dinte cele mai bune din lume iar în Shanghai aveam microbuz care ne ducea la uzină, pe noi și pe alții că noi, expati.

Așa am ajuns la 40 și de ani să mă reinventez și să învăț să conduc, după douăzeci de ani în care am condus de maxim zece ori. Again, n-am avut nevoie, Sorin a condus tot timpul, why bother?! Și asta pentru că are multe business trips și e păcat să zacă mașinuța în curte și eu să mă stresez cu Uber dimineața devreme. Așa că de vreo două săptămâni am condus în weekend și, azi pentru prima dată, singură cu copiii (Sorin e in Boston deja) pana la biserică (a complexului unde locuim) și înapoi.

Proud of myself! Means a lot to me! Tremur toată când mă dau jos de la volan, însă Sorin are dreptate când zice că pentru mine condusul acum este ca și rides de la Legoland: scary, tremuri tot, de la adrenaline kick, dar abia aștepți să te dai din nou. N-o să mă mai țină mult, așa că mă bucur cât mai pot de cocktailul hormonal😁. Să-mi țineți pumnii!

The world in 50 years

„Totul va fi ciudat și soarele va fi ciudat. Voi vrea să fiu în România. Și cerul va fi ciudat, va fi portocaliu și albastru și roșu, norii or sa fie ciudați, poate majoritatea peștilor vor fi morți, și toate animalele și toți elefanții și leii, și câinii și pisicile și toți peștii vor fi morți. Ei, nu, câțiva câini vor fi vii în România și va fi ciudat și murdar și frumos”. [Nu știu dacă exact asta a scris la sfârșit, abia aștept să se întoarcă sa recitesc, atâta vad acum in poză și atât îmi amintesc de ieri, că asta era ideea]

Aproximativ așa sună compunerea Anei, a scris-o ieri la ora de Literatură. Au avut ca temă „Lumea în 50 de ani”, iar pe Ana o lasă să facă asta în engleză, deși ora de Literatură e in spaniolă. Ieri și-a uitat caietul acasă și i-a dat profesorul tema de casă să transcrie compunerea în caietul de Literatură, așa am ajuns eu să citesc compunerea, altfel nu verific caietele. Ca o paranteză, eu am învățat-o să dea vina pe mine când se întâmplă din astea, să uite ceva acasă, să îi zică profesorului că eu am uitat sa îl pun în geantă, pentru că nu mi se pare o ideea bună asta că „pedeapsa” ca temă de casă îi responsabilizează, din contră. But I will let this one slide, I choose my battles carefully că îmi place școala. Profesorul de Lite, cum prescurtează ei, e bun, are unele scăpări pe partea de disciplină, de exemplu dacă întârzie copiii mult la ora lui, dimineața, nu îi mai lasă să intre la oră (și înțeleg de ce face), așa că elevii stau o oră prin frig, ceea ce nu mi se pare ok pentru copiii cu vârste mici, pentru că ora la care ajung nu depinde de ei, depinde de trafic, cât de târziu pleacă părinții de acasă, din astea. Poate la vârste mai mari merge, în ideea să îi responsabilizezi, dar la vârsta la care sunt aduși de părinți nu e ok, practic sunt pedepsiți pentru ceva asupra căruia ei nu au niciun control, trecând peste faptul că pedeapsa în sine ca metodă este demodată și ineficientă. Anyway, îl înțeleg, o face probabil mai mult pentru a nu deranja clasa întârziații. Prilej cu care, în discuție, pentru că le-am explicat punctul meu de vedere asupra situației, Alex și-a exprimat voalat dorința de a întârzia la ora de Lite 😁.

Revenind, m-a marcat textul Anei și nu înțelegeam de unde are viziunea asta apocaliptică, încercam să înțeleg. S-a uitat foarte senină la mine și mi-a spus simplu: „Dar tu nu o să mai fii în viața atunci”. Și atunci am înțeles. Am vorbit mult despre moarte și cum va fi când o să fie, pentru că m-au întrebat amândoi în repetate rânduri și subiectul s-a discutat și rediscutat în detaliu. Ana a descris lumea în care eu nu voi mai fi, prin ochii ei. O lume ciudată.

N-o să ne poată nimeni și nimic sa ne pregătească pentru momentele în care viața își va urma cursul firesc, când părinții nu vor mai fi. Involuntar Ana a descris în cuvinte puține cum vad eu tot procesul asta de „grieving”, cu ceruri portocalii și totul ciudat în jurul tău, și totuși îți găsești puterea sa mergi mai departe, să vezi frumosul și firescul din viață.

I-am spus că cel mai probabil o să fiu în viață, ea va avea 59 de ani și eu 92. Și că, deși acum i se pare imposibil, există viață și bucurie și frumos după ce eu nu voi mai fi. Dar ea simte asta, în subconștient.

„Ei, nu, câțiva câini vor fi vii în România și va fi ciudat și murdar și frumos”.

Desenul nu știu ce reprezintă, o întreb azi când vine.